Alexandru Dutu: „Modelul cultural brâncovenesc”

Modelul cultural brâncovenesc

Alexandru Duțu (n. 2 septembrie 1928, București – m. ianuarie 1999, București) a fost un istoric român, cercetător al istoriei sud-estului european (îndeosebi sec. XVI-XIX), istoriei ideilor și mentalităților, specialist în literatură comparată și teolog ortodox.

Alexandru Dutu: „Modelul cultural brâncovenesc”

Mult prea laconice pentru a ne îngadui descifrarea intentiilor sale culturale si cu atât mai putin reconstituirea programului cultural pe care l-a dirijat, Însemnarile în taina ale principelui Constantin Brâncoveanu ne dezvaluie cel mult un bun gospodar, care îsi noteaza investitiile si posibilitatile, precum si un domnitor care urmareste cu speranta miscarile marilor colosi de la hotare si care, în clipe de ragaz, se îndreapta pe drumul de frumusete s i liniste ce-l poarta de la Mogosoaia la Tîrgoviste, la Pitesti la vii, la Dintr-un Lemn, Bistrita, Hurezi, Brâncoveni, Potlogi, Tîrgoviste, Mogosoaia, Bucuresti.

Printre rânduri, apar însemnari cifrate, menite sa pastreze secrete într-un mediu în care însemnarile de taina se citeau cu pasiune de altii.1 Principele ne vorbeste prea putin despre sine însusi, dar semnificativa este însasi existenta acestor însemnari care ne dezvaluie o fire ordonata, precisa în mânuirea bunurilor si în acelasi timp, dornica de „rasuflare,” de pacea care aduce reînviorarea fortelor sufletesti si limpezimea gândirii.

Interesante sînt si reactiile de bucurie la caderea cîte unui demnitar otoman celebru pentru lacomia lui si a celor crescuti în legea bacsisului: citim în fraze concise timida aparitie a unui jurnal intim, care, dintr-o excesiva pudoare, nu lasa pe autorul sau sa se confeseze mai pe îndelete. Ceea ce a ajuns pâna la noi este expresia unor reactii la mari evenimente, descatusarea care vadeste o atitudine fundamentala: este evident ca principele detesta abuzul Curtii otomane, asa cum este limpede constiinta sa ca neprevazutul pîndeste tot timpul.

Cînd se întoarce de la Adrianopole, emotia nu mai poate fi stavilita: „Iul. 11 Duminica den mare si bogata mila lui Dumnezeu am sosit la Bucuresti slavit si proslavit numele Sfintii Sale.”

De aceea, principele încearca sa dezlege cu ajutorul zodiacului un viitor acoperit de o tacere sumbra. Si cu toate acestea, principele noteaza cu seninatate investitiile facute în cladiri care, pe alt domnitor, nu l-ar fi atras, de vreme ce totul parea schimbator sub soare.

Constiinta lucrului care trebuie facut, indiferent de conjunctura, prevaleaza si gîndul biruie ticalosia vremii.

Intentiile si chiar programul cultural ni le destainuie cel care a scris o cronica pentru a nemuri voievodul: Radu logofatul Greceanu declara din cuvîntul introductiv ca principele a carui domnie o înfatiseaza si-a împodobit viata cu „bunele fapte si numele au cîstigat mare,” urmînd pilda lui
Constantin cel Mare si a lui Iustinian.

Iar aceste fapte bune sunt casele, cartile, scolile, adica un program edilitar destinat sa creeze un cadru plastic vietii colective, un program menit sa dezvolte cultura tiparita, acea care putea raspîndi mai eficient decît manuscrisul ideea s i atitudinea civilizata, în sfîrsit, s coala care formeaza oameni.

Principele utilizeaza toate pârghiile de formare a oamenilor în vederea unei dezvoltari culturale care este deliberat urmarita, de vreme ce cronicarul domnului subliniaza „cultura” domnului sau, cum scrie el, „stralucita politie.” Iar programul este inspirat de dragostea de tara a principelui, maria sa procedînd adesea „ca un iubitor da a sa patrie ce era.”

Ideile acestea le regasim în prefetele la cartile care erau sprijinite de domn si care trebuiau sa cuprinda, din primele pagini, o lauda adusa generozitatii domnului: flateria se întinde pe un registru care a fost mereu acelasi, dar recurenta unor laude ne dezvaluie calitatile pe care principele însusi dorea sa fie reliefate.

Or, daca lauda cu aer de acatist a doctorului Ioan Comnen nu ne dezvaluie decît abilitatea autorului de a împleti ghirlande retorice („Muze frumos cîntatoare, cîntati pe divinul barbat, cîntati pe cel plin de gratii si întelepciune, pe Constantin…”), în schimb, în alte cuvinte dedicatorii întîlnim lauda care raspundea asteptarilor principelui, ca în prefata la Margaritare, din 1691, unde logofetii domnului, Serban si Radu Greceanu, scriu ca dorinta principelui a fost sa ofere neamului românesc prilejul de a învata, evident prin scoala si carte: „ca un adevarat s i dupa lege domn, mult silindu-te si nevoind ori cu ce mijloc de a aduce învatatura si stiinta în sufletele omenesti, lucru iubit de Dumnezeu si folos la obste, mai vârtos rodului nostru românesc.”

Din declaratiile secretarilor domnului, dar si a unor carturari straini care au profitat de generozitatea lui Brâncoveanu deducem ca locurile comune care era indicat sa apara în aceste laude si care, de aceea, dezvaluie idei la care principele tinea în mod deosebit, erau asemuirea sa cu Constantin cel Mare, deci o continuare a traditiei de cultura pornita din Bizant, noua etapa inaugurata tocmai prin intensificarea activitatii intelectuale, demarcarea de „ceilalti,” care erau Habsburgii, Otomanii, Fanarul, imaginea paternalista a domniei.

Astfel, nu numai în scris, dar si în limbajul figurativ recurenta lui Constantin cel Mare este semnificativa.

Teodosie Vestemeanu, mitropolitul tarii, face chiar o paralela între calitatile domnului român si ale împaratului bizantin în prefata la Mineiul pe Septembrie din 1698: „cautînd dar atotînduratul Dumnezeu cu ochii blînd spre noi, pe alt Constantin acum a ridicat si la nume si la fapta
asemenea cu acela, adica zic pe Maria ta, întru tot nevoitor blagocestiei, ca si acela, si foarte ales paznic celor de Dumnezeu date dogme, ca cum nu numai ale politiei cu întelepciune chivernisesti, ci s i ale bisericii cu buna rînduiala împodobesti, ridicînd s i înaltînd nu piramide si chipuri, ca cei de demult spre
nici un folos, ci ca un al doilea Zorovavel, foarte mari din temelie manastiri;” iar în prefata la Penticostar din 1701, el repeta „te asemeni cu marele împarat Constantin.”

Se adauga predicile lui Antim la ziua împaratilor Constantin si Elena, carora le este închinata biserica mare a Hurezilor, principala ctitorie a Brâncoveanului, astfel ca putem vorbi de „un motiv curent al culturii românesti a timpului.”

Traditia continua sa aiba o pondere deosebita în cultura româna din acest rastimp. Dar, concomitent, este subliniata noua faza în care a intrat aceasta cultura, atît datorita intensificarii si diversificarii activitatilor intelectuale, cît si prin accentul pus asupra procesului de cultivare sociala a
naturii umane, pe „polis.” Mitrofan al Buzaului, care este unul dintre cei mai importanta carturari ai epocii, datorita rolului sau în imprimarea textelor grecesti si române, separa net epoca lui Brâncoveanu de cea a lui Matei Basarab si de cea a lui Serban Cantacuzino reliefînd clar tendinta de a individualiza noua faza: în prefata la un Octoih din 1700, el distinge „rodurile putine si necoapte” din vremea lui Matei Basarab, de „rodurile de mijloc, nici de tot coapte, nici iarasi de tot crude” din vremea lui Serban Cantacuzino, pentru a lauda rodurile „coapte, dulci la gust” din vremea lui Brâncoveanu.

Referirile la împaratii bizantini sau la principii predecesori imprima o nota „istorista” preocuparilor din acest rastimp în care are loc o noua sinteza din elemente culturale preluate din Orientul postbizantin, Venetia sau lumea germanica.8 În acelasi timp, imaginea celor evocati în sprijinul actiunii culturale se transforma si în simbol ce domina ample dispute sau profunde nazuinte. Pe urmele acestor simboluri putem patrunde în imaginarul brâncovenesc, acolo unde au fost plamadite chipurile care au dat glas unor nazuinte, unor expresii intelectuale, unor dorinte de a modifica tiparul procesului de formare a omului. Apelul la mari figuri din trecut estompeaza trasaturile lor istorice pentru a accentua pe cele ideale; apelul la trecut este firesc într-o civilizatie care nu parases te materialul oferit de magazia de forme.

Nici contactele cu „ceilalti” nu ies din sfera intereselor politice consacrate, de unde imaginea defavorabila a „neamtului,”9 alimentata de polemica împotriva „Latinilor”, a catolicismului în expansiune, prin forma uniatiei ce avea sa prinda teren tocmai în acest rastimp în Transilvania si în
Ucraina. „Observati, scria Dositei al Ierusalimului în 1699, ca ungurii, Austria, Germania si insulele exterioare si celelalte n-au fost aprobatoare ale deciziilor sinoadelor? Si cu toate acestea putin sau mai nimic din prototipuri nu se mai afla la crestinii aces tia.”10 Imperiului otoman îi este opus un refuz categoric, pe plan politic, deoarece regimul haotic de la Istanbul dezorganizeaza întreaga tara, dar rafinamentul cultural atrage si preluarile sunt clare în privinta „decorului.” Rezervele sunt mari si fata de Fanar, deoarece dragomanii profita de accesul lor direct la factorii de decizie otomani si îi dezinformeaza sau îi determina sa ia hotarîri împotriva principatelor: Del Chiaro afirma ca grecii constantinipolitani „au fost întotdeauna fatali Valahiei, oridecîte ori au avut responsabilitatea ei,” dînd, astfel, glas unei opinii larg împartas ite la Bucures ti si la Iasi.

Continuarea unei traditii de prestigiu, evidenta în limbajul figurativ si mentinerea viziunii despre natura umana, vointa de a reînnoi societatea prin cultura, demarcarea de „ceilalti” si, ca urmare, o mai limpede autodefinire, pe care scrierile umaniste o vadesc atunci cînd propun o originala imagine a Europei si o coerenta imagine a începuturilor istoriei românesti se îmbina perfect cu noua imagine a principelui. Aceasta se detaseaza mai ales din s irul mereu îmbogatit al cartilor de întelepciune.

Daca multe scrieri descind direct din cultura bizantina, altele trimit la alte surse, mai apropiate în timp.

Principele îs i atribuie acum o noua calitate dominanta, pe lînga cele vechi. Daca principele ideal din vremea lui Dante trebuia sa fie „giusto e pio” (Par. XIX, 13), sa asigure buna functionare a justitiei si sa pazeasca dreapta credinta, acum suveranul baroc apare ca un purtator de grija al bunei stari a supusilor lui, preludiu la puterea politica educatoare si teologica. Deocamdata, suveranul baroc este paternalist sau cum spune Manu Apostol, în prefata la Pildele filosoficesti din 1713, „esti domn al acestui pamînt, cîrmuitor acestui norod s i tata facator de bine a toatei politiei;”15 iar Antim Ivireanul, autor al unei „oglinzi a principelui” enumera calitatile acestui suveran, toate, bineînteles, împlinite în persoana celui pe care îl elogia: „straluceste într-însa domneasca mare podoaba, dar înfrumusetata cu bunatatea faptelor, întelepciunea cea politiceasca, dar unita cu rîvna cea crestineasca, sfatul cel mare, dar însotit cu puterea legilor, dreptatea cea cu socotinta, dar împreuna cu blîndete si cu îndelunga rabdare.”

Del Chiaro subliniaza calitatea cea mai de pret a principelui Brâncoveanu care era adesea silit sa trimita mari sume de bani în capitala unui imperiu macinat de coruptie: era „precis si eficient în toate treburile, nu numai dinauntru, ci si din afara.”

Bun administrator, dupa cum ne indica si cronica vistieriei sale, Brâncoveanu s-a dorit un patron al culturii si de aceea a strîns la curtea sa un grup variat s i numeros de carturari, atît romîni, cît si straini, în special balcanici. S-a format, în aceste conditii, la curte un grup al „iubitorilor de învatatura si studiosi” care solicita o literatura mai rafinata decît cea oferita de „cultura comuna:” pentru acestia au fost imprimate exercitiile retorice ale fiilor lui Brâncoveanu sau cartile de polemica confesionala. Mai familiarizat cu terminologia curenta europeana, Del Chiaro desemneaza pe Iacob Pilarino ca un om „bine cunoscut Republicii literare,” o republica care-si afirma constiinta de sine în secolul 17, chiar daca nu reusea sa-s i asigure independenta dorita.

Dar aceasta republica este cea care asigura comunicarea ideilor si care anima miscarile de idei europene;20 prin intermediul celor aflati la curtea de la Bucuresti, viata intelectuala a atins un înalt nivel în timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Din schema activitatilor intelectuale, din conceptele si imaginile dominante comunicate în carte, traditie orala si limbaj figurativ, din solidaritatile rezultate din actiunea culturala a curtii princiare poate fi reconstituit un model cultural. Acest model trebuie sa aiba o structura interna, care este schema activitatilor intelectuale s i schema conceptelor majore, sa propuna un model de umanitate, care sa strînga în jurul sau aspiratiile colective si sa aiba forta de iradiere, atît în spatiu, aparînd ca model în ochii strainilor, cît s i în timp, ca model pentru generatiile posterioare.

Modelul cultural apare la capatul unui studiu atent întreprins asupra structurii culturii scrise, a conceptelor-cheie si a imaginilor mentale dominante din scris, limbaj figurativ si din ceea ce se mai poate recupera din oralitatea vremii.

Odata reconstituita, schema mentala care a dirijat activitatea intelectuala a unei colectivitati ne permite sa descoperim si imaginile de ansamblu care au fost imaginea devenirii umane, a lumii în care au trait acei oameni, a omului ideal, care devine un model, atunci cînd se întîlneste cu aspiratiile colective, deci nu numai a celor care au scris, pictat sau cladit, au vorbit si si-au asternut rostirea pe hîrtie.

Modelul cultural se defineste în raport cu alte modele, pe care le-a putut considera înrudite sau „straine”, fapt care ne îngaduie sa reconstituim forme de universalitate. Dar nu vom merge nici în amanuntimile si nici în comparatiile pe care le implica o atare investigatie; ne marginim sa semnalam în rîndurile care urmeaza cîteva elemente care atesta existenta unui model cultural brîncovenesc si cîteva relatii ale sale cu alte modele dominante în acest rastimp de la cumpana secolelor 17-18.

Reamintim faptul ca epoca brâncoveneasca este un rastimp în care s-a cladit intens si s-a refacut limbajul figurativ din trecut, nu numai la nivelul expresiei, dar si al temelor.

Marile santiere au favorizat aparitia unui grup de mesteri s i a unei scoli de pictura. Scoala s-a dezvoltat nu numai la nivel superior, dar si la nivel elementar, datorita cartilor tiparite (Octioh, Psaltire), care erau folosite pentru primele rudimente de citit. Acest învatamînt a fost în limba româna, dar si în slavona, dupa cum marcheaza Antim în prefata la Gramatica slavoneasca din 12697 destinata tipariturii, nu pentru români, care considerau slavona, fireste, o limba „straina si împrumutata,” ci pentru scoala întemeiata pentru „învatarea limbei slavone pentru copiii de vîrsta frageda.”

În schimb, Psaltirea de la Buzau din 1701 a fost destinata cultului si „la scoale pentru învatatura copiilor,” afirma Mitrofan.

Învatamîntul superior a fost predat în limba greaca, fapt care i-a asigurat elevi din Balcani. Aici, gîndirea aristotelica a contribuit direct la rationalizarea traditiei, la aparitia a ceea ce am numit un „rationalism ortodox;”25 dar aristotelismul din academiile princiare de la Iasi si Bucuresti nu a cedat pasul în fata enciclopedismului sprijinit de progresul cunostintelor stiintifice ca în Germania si alte parti, un eciclopedism care a luat locul metafizicii aristotelice, si datorita faptului ca în Sud-Estul Europei acest enciclopedism a ramas aristotelic si a fost ,,rezultatul unei constiinte de cultura si nu a unei curiozitati stiintifice”, dupa remarca lui Constantin Noica.

Cartea tiparita a luat un avînt decisiv, majoritatea aparitiilor fiind în limba româna, dar o serie de titluri au fost destinate slavilor de sud, grecilor, arabilor.

În jurul tipografiilor de la Bucures ti, Snagov, Buzau, Rîmnic si Tîrgoviste s-a grupat un numar de corectori, gravori, traducatori care au format o adevarata ,,lume a cartii”, interesata în munca filologica hranita mai ales de confruntarea versiunilor în vederea realizarii unei corecte versiuni
românesti si deci în acuratetea termenilor, în viata conceptelor. Acesti mici carturari s-au alaturat unor scriitori ca fratii Greceanu, Mitrofan sau Teodosie, formînd o miscare intelectuala.

Lectura nu a fost transformata de ritmul sustinut al tiparirii, dupa cum întelegem din faptul ca actul lecturii era considerat o participare la un banchet si nu o cursa dupa noi cunostinte; lectura a continuat sa fie ,,intensiva”, atentia concentrîndu-se asupra unui numar redus de pagini, de unde s i succesul culegerilor de maxime, si nu a devenit ,,extensiva”, asimilînd cît mai multe texte, în vederea îmbogatirii bagajului de cunostinte. ,,Iata, cititorule de bine voitor, ca-ti întind masa”, scriu fratii Greceni, în 1691.

În acelasi timp, cartea se comercializeaza în prea mica masura, mare parte din tirajele care nu treceau adesea de o miefiind împartite gratis de catre domnie sau mitropolie, în baza principiului ca adevarul nu poate fi vîndut. În cazul popoarelor balcanice, acest act avea valoare politica, de consolidare a rezistentei în fata prozelitismului habsburgic sau otoman.

Cartea în greaca a lui Meletie Sirigul din 1690 a fost ,,tiparita cu spezele stralucirii sale”, a lui Brân coveanu care a poruncit ,,sa se împarta la ortodocsi gratis din partea înaltimii sale”, asa cum s-a mai întîmplat si cu alte scrieri care au fost tiparite, legate si împartite ,,gratis multimii crestine.”

Daca predominanta a ramas cartea de ritual, din sirul careia unele titluri erau destinate si scolii, în schimb aparitia altor titluri indica o diversificare a scrierilor, fapt care este caracteristic umanismului; structura este dominata de scrierile istorice, de cartile de întelepciune si de
cartile de delectare.30 Înnoirea structurii este favorizata si sustinuta de patrunderea cartii straine în bibliotecile din tara; Brâncoveanu el însusi a achizitionat, prin trimisii sai, carte din Franta si Italia, formînd o bogata si variata biblioteca; existenta unor lexicoane în aceasta colectie si a unor Biblii straine, utilizate la traducerea Bibliei în româna, acum trei sute de ani, indica faptul ca principele nu a fost doar un mecena, ci si ,,un carturar implicat direct în viata spirituala a epocii sale, ca un creator de cultura.”

O frumoasa dezvoltare a cunoscut acum elocventa desfasurata dupa normele retoricii si fiii principelui au fost primii beneficiari ai cursurilor de retorica si ai tiparului, legendele fiind date în greaca si latina, iar cuvîntul dedicator cunoscînd vechea arta a captarii bunei vointe, a regulei conform careia ,,pentru ca sa laude toti cuvintele tale e de-ajuns ca sa lauzi tu întîi.”

Discursurile de la festivitati, în catedrala metropolitana sau la palat, pastrau o arta a cuvîntului îndelung cultivata în culturile mediteraneene si aduceau cu ele un rafinament care atragea încontinuu carturari care stiau ca munca lor poate fi pretuita la Bucuresti. Comunicarea prin cuvînt s-a risipit odata cu epoca de teribile întîmplari, dar discursurile fiilor lui Brâncoveanu, ale lui Antim, Sevastos Kymenites si multi altii ne dezvaluie o înalta tensiune intelectuala pe care principele, el însusi trecut prin scoli si iubitor de carte, stia sa o întretina.

Din aceasta comunicare si dezbatere intelectuala au aparut o serie de concepte care revin cu staruinta în scrierile epocii, fara ca sa aiba, mai înainte, aceeasi frecventa.

Principele se impune, în primul rînd, prin dragostea lui de patrie, un cuvînt care se încarca acum de emotie si semnificatie majora, oamenii putînd sa fie judecati numai în functie de atitudinea lor fata de patrie, de dragostea fata de un loc si o colectivitate ghidata de valori temeinice sau de indiferenta care îi îngroapa în interese meschine, de parveniti s i egocentrici.

Alaturi de „patrie” este politia care înseamna societate, dar si bune maniere, un mod civilizat de a te comporta si de a gîndi; Del Chiaro judeca obiceiurile pe care le cunoaste tot în functie de cultura lui cunoscuta, de ,,la polizia de’ nostri paesi.”

Si tot acum apare ideea de civilizatie care rasare, am spune, din efortul intelectual al epocii, marcînd procesul de trans-formare a fiintei biologice în personalitate umana.

Fires te, adversarul principal devine tiranul, cel care nu are politie, nici dragoste de tara si nici nu este civilizat. Tiranul este, în special, sultanul care secatuieste tara, dar el este orice om din cercul puterii care abuzeaza si face toate numai pentru sine si ai lui, pentru un prestigiu ce se înalta pe suferintele norodului.

,,Maria ta, scrie în introducere la cronica sa Radu Greceanu, nu raspîndesti groaza norodului precum alti domni, ci cu dragoste te îngrijesti a-ti cîstiga inimile supus ilor tai. Zice mai departe pomenitul Democrit: acela care temut iaste de toti, ci însusi de toti sa se teama trebuieste.”

Iar în prefata la Margaritare, fratii Greceni fac comparatia între monarhul care ,,binele de obste cauta si la sfîrsitul care este de folos tuturor se uita s i tiranul care numai la al sau bine priveste si lui însusi adaos sileste a cîstiga si ca sa-si faca voia singur îsi pune s i îsi face legi si dreptati poftele lui.”

Ca si în alte societati europene, formarea oamenilor este subsumata, în societatea româneasca, imperativelor pe care cercul puterii le are în fata. Nu ne referim la faptul ca în academiile domnesti intra de preferinta apartenenti ai clasei dominante, ci la faptul ca educatia este functionala, raspunde nevoilor unei societati clar ierarhizate, unor constante mentale dominate de ,,ordine”; este ceea ce ne indica si exemplul german.

Mai accentuat în cazul român, principiul ordinei împiedica aparitia unei separari pe cale de a se accentua progresiv în Europa, între morala si politica, fenomen provocat, în mare parte de consecintele Reformei.38 Societatea româna îs i mentine un cadru conceptual s i o
interpenetrare a nivelelor care-i confera o oarecare omogenitate culturala; solidaritatile sînt consolidate si de pericolul permanent exterior.

Dar umanismul civic pe care-l propun carturarii si programul cultural al curtii are partile sale luminoase si parti de umbra. Marele avantaj al concentrarii activitatii culturale în jurul curtii care face investitiile si calculeaza profitul politic este o rafinare continua a expresiei culturale, vadita de elocventa si de o serie de realizari arhitecturale si picturale.

Ca si în cazul principatelor germane, banchetul dat la curte este echivalentul salii academice italiene; Del Chiaro observa limpede acest aspect si el este confirmat de unii calatori straini care au apreciat ceremonialul acestor manifestari ce descind din vechile ,,agape”, menite sa insufle mai multa iubire între participantii la ospat. Comunicarea intelectuala se realizeaza si cu alte prilejuri si societatea nu este victima unui monolog întretinut de centrul puterii sie-însasi suficienta.

Acest centru pune accentul asupra culturii si favorizeaza, drept urmare, procedeele care transforma cotidianul în act cultural. Dezavantajul cel mare este ca întreg procesul depinde de un singur centru care poate fi usor pus în primejdie; educatia si formele culturale în ansamblul lor patrund anevoios în jos si lumea satelor adera la programul cultural pentru ca îl respecta, nu pentru ca si-l însus este; Del Chiaro constata acest fapt s i-l consemneaza prin propozitia categorica: „în unii români se afla putina pietate si mai putina devotiune,” dar nu pentru ca spiritul laic s-ar fi instalat în sate, ci din lipsa de instructiune, adica de participare la actiunea dirijata de curte.

În lipsa unor centre urbane puternice care sa imprime varietate în viata culturala si a unor curti boieresti care sa dea alte note concertului desfasurat la curte, actiunea culturala depinde de prezenta domnului care se comporta ca un bun parinte.

Pe un plan mult mai larg, situatia este similara în Franta unde centralizarea puterii si a vietii sociale la Versailles confera acestui loc valoarea unui tîrg-expozitie, cum spune Pierre Francastel, o valoare exemplara, dar înabusind alte note. Fundamentale ramîn solidaritatile cimentate de familie, de parohie, de casele nobiliare cu clientela lor, în timp ce solidaritatea inspirata de curte este temporara si sub amenintarea neprevazutului.

„Am observat cu uimire, scrie Del Chiaro, ca la curtea lui nu se stia ce este aceea un secret (de care depinde buna stare a guvernelor, atunci cînd este vorba de chestiuni de stat);” de cîte ori venea un curier cu stiri importante, continua el, acestea se raspîndeau prin cîrciumi mai înainte sa ajunga curierul la principe.

Consemnarea este semnificativa pentru precaritatea solidaritatilor create de paternalismul principelui.

Dar solidaritatile îsi afla, fie si temporar, un sprijin temeinic în cultura elaborata la curtea princiara care se dovedeste preocupata de continutul si semnificatia modelului de umanitate chemat sa cimenteze solidaritatile. Acest model a staruit întotdeauna în atentia carturarilor de la curtile princiare si imperiale de pretutindeni; de aceea, el este capabil sa ne introduca în partea cea mai subtila si delicata a imaginarului unei societati.

Ernst Robert Curtius remarca faptul ca dupa razboaiele civile, în perioada cunoscuta sub denumirea de Pax Augusta, toti împaratii au dorit sa fie omagiati nu numai ca soldati viteji, dar si ca iubitori ai culturii; în topica panegiricului imperial, „împaratul e comandant de osti, suveran si poet în una s i aceeasi persoana.

„Fantoma imperiala” a reaparut în Europa în epoca absolutismului, cînd suveranilor le-au fost atribuite merite si calitati care puteau sa-i îndreptateasca la dominarea lumii. Transmisa prin intermediul epopeelor care au glorificat pe Carol cel Mare cel care readusese în occident imperiul mutat în rasarit de Constantin cel Mare, atunci cînd acesta (dupa Dante) „si fece greco” -, simbolistica hranita de ideea imperiala a înflorit la curtea lui Carol Quintul, a Elisabetei, regina Angliei, comparata cu Astreea, si a monarhilor francezi, comparati cu Hercule.

Apelul frecvent la Constantin cel Mare la curtea lui Brâncoveanu se datoreste faptului ca asocierea era la îndemîna oricarui autor de laude, mai bine sau mai rau platite; de aceea, îl întîlnim în prefete la carti, în discursuri tinute în fata principelui, în poezii emblematice. În Bucoavna de la Alba Iulia, din 1699, chipul împaratului bizantin marcheaza patronajul lui Brâncoveanu asupra acestei tiparituri, fara ca numele lui sa mai fie mentionat undeva.45 Sunt, însa, cîteva referiri la Constantin cel Mare care ne fac sa întelegem ca împaratul a avut un chip schimbator la curtea lui Brâncoveanu.

Pozitii distincte apar cu claritate în discursurile pe care le-au tinut la curte Antim Ivireanul si fiul principelui, Stefan.

Cuvîntarea acestuia a fost tiparita în neogreaca la Bucuresti, în 1702, ca exemplu de desavîrsita arta retorica; Del Chiaro scrie, de altfel, ca discursul ,,serviva di esercizio e di motivo per far apparire il profitto fatto negli studi.”46 Dar nu avem de-a face cu un simplu efort de maiestrie
oratorica.

Demonstrînd ca sfintenia nu este apanaj al celor care au parasit lumea, fiul principelui argumenteaza ca marele Constantin este un model întrucît a atins în lume acest grad suprem de desavîrsire si adauga : „cîti puternici ai lumii se pomenesc, cîti împarati se glorifica, toti îl urmeaza pe marele Constantin”.

Asadar, Constantin cel Mare era un model de umanitate întrucît facuse un început, cum spune oratorul, trecuse de coloanele lui Hercule si sanctificase puterea imperiala. În schimb, Antim precizeaza ca nu exista posibilitate de conflict între puterea imperiala si cea ecleziastica, dînd drept exemplu pe însusi împaratul bizantin care declarase în fata participantilor la sinodul de la Niceea: ,,Voi în biserica, iar eu afara de biserica sînt pus de Dumnezeu episcop”.

Cele doua puteri se apleaca asupra unuia si aceluiasi domeniu, al existentei umane, cu cele doua laturi ale sale – lumea dinauntru si lumea din afara. Detinatorul puterii politice, care se ocupa de cele din afara, este dator sa exercite cu grija dreptatea si sa fie el însusi pilda de viata corecta. Iar pilda aceasta trebuie sa aiba drept fundament smerenia, pentru ca prin aceasta s-a dovedit mare Constantin: „se cuvenea ca un hirotonit întocmai cu apostolii sa saza mai întîi la sfintele soboare, iar ca un smerit nu s-a aratat niciodata sa s aza, de nu vrea a sedea întîi toti parintii, si nu în scaun înalt, împaratesc, ci în scaun scund si prost.”

În timp ce fiul principelui pune în evidenta „începutul” facut în istorie de Constantin, Antim sustine ca împaratul a fost mare prin smerenia lui. Cele doua argumentari se refera la doua laturi ale aceluiasi domeniu – la cele dinauntru si cele din afara; ele nu abordeaza doua domenii net deosebite – unul sacru s i altul profan.

În culturile traditionale, profanul nu are o existenta de-sine-statatoare, iar ceea ce apare în ochii istoricului contemporan ca „o retragere obsesiva din fata lumii materiale” este, în fond, un refuz de a accepta ca profanul poate avea propria lui autonomie.

În acest sens, directorul Academiei domnesti, Sevastos Kymenites, într-o cuvîntare tinuta în fata principelui, relua afirmatia lui Grigore Teologul ca „mes tesugul mestes ugurilor si stiinta stiintelor este ocîrmuirea celui mai schimbator si mai viclean dintre fiinte, omul,” precizînd ca un stapînitor are drept prima obligatie ,,grija si prevederea cu care este condus omul dinauntru, adica omul cu suflet si cu minte.”

Acelasi citat îl daduse carturarul grec si în fata lui Serban Cantacuzino, cu care prilej precizase ca stiinta stiintelor este aceea care se ocupa de omul schimbator, celelalte stiinte care se ocupa cu lucrurile care ramîn mereu în aceeasi stare fiind usor de dobîndit.49 Identificam aici o clara ierarhizare a preocuparilor care nu încurajeaza cercetarile asupra naturii ca obiect de-sine-statator; în viziunea traditionala, natura face parte dintr-un ansamblu s i nu poate fi analizata separat de întreaga „fire.”

Cele doua pozitii, aceea a lui Stefan Brâncoveanu si a lui Antim, se limpezesc daca le raportam la apelul pe care l-au facut la imaginea lui Constantin cel Mare carturarii britanici din timpul Elisabetei.

Întorcîndu-se spre biserica ortodoxa numai pentru ca li se parea a fi o institutie antipapala, apologetii bisericii anglicane au dat o originala si insolita interpretare tocmai prezentei lui Constantin cel Mare la primul sinod de la Niceea. Scria episcopul Jewel în Defence of the Apology: ,,Nu dorim sa facem placere principelui nostru cu vreo putere neobisnuita de noi inventata, ci doar îi dam acea prerogativa si începatorie pe care le-a avut dintotdeauna prin porunca si cuvîntul lui Dumnezeu: adica sa poarte grija de religia lui Dumnezeu, sa faca legi pentru biserica, sa asculte si sa rezolve, daca îi sta în putinta, chestiuni de credinta sau sa le încredinteze celor învatati, sa trimita pe episcopi si preoti la îndatoririle lor si sa-i pedepseasca pe cei care le încalca… În acest chip a stat s i a judecat treburi ecleziastice marele Constantin”.

Constantin devine aici primul împarat care a supus biserica sub autoritatea lui. Pasul urmator l-a facut John Foxe în cartea în care rememora martirii bisericii protestante din timpul lui ,,bloody Mary” si unde amintea de ,,marele si puternicul împarat Constantin, fiul Elenei, o englezoaica
din tara ta, preacrestina s i vestita regina Elisabeta.” În initiala C din carte se afla un portret al Elisabetei.

Divergenta româna dintre curte si mitropolie nu a mers atît de departe. Dar imaginea schimbatoare a lui Constantin cel Mare ne poate indica natura conflictului dintre principe s i mitropolit, precum s i directia în care s-a îndreptat cultura curteana din acest rastimp. Asa ne explicam apelul la
Donatio Constantini în favoarea primatului puterii ecleziastice, pe care îl întîlnim la Ilarion al Rîmnicului, ulterior depus.

Putem avansa ideea ca în timpul lui Brâncoveanu s-a format la curtea princiara o ,,republica literara”, o microcultura care si-a asumat rolul de a da tonul în societatea româneasca si care a format nucleul modelului cultural brâncovenesc. Preocuparea de a tipari carti pentru întelepciunea ,,din afara” – Pildele filosofesti sau Floarea darurilor – se înscrie în aceasta microcultura.

Curtea princiara nu respinge si nici macar nu contesta actiunea puterii ecleziastice, atîta timp cît ea nu se amesteca în politica, dar justifica libera actiune a puterii seculare în domeniul social-politic.

Discursul lui S tefan Brâncoveanu sustine ca prototipul modelelor de umanitate, al sfîntului, nu trebuie cautat numai în rîndul clericilor, ci si al detinatorilor puterii laice. Constantin este cu atît mai mare cu cît a stiut sa evite capcana în care au cazut multi dintre predecesorii lui. ,,Cei vechi numeau pe orice împarat tiran, scrie Stefan Brâncoveanu, s i putin cîte putin a ramas denumirea pentru stapînitorii nedrepti probabil pentru ca fiind cei drepti foarte rari, un viciu atît de comun putea sa duca la o denumire comuna. Greu este ca împaratul sa nu devina tiran, cînd nu are pe cineva superior în preajma.”

Dar Constantin nu s-a lasat amagit de laude si de patimile hranite de putere: ,,ti-ai astupat urechile ca un alt întelept Odiseu la cîntarea cea atragatoare a sirenelor corupte.” Se poate observa, totodata, cum vechea idee bizantina, preluata din oglinzile principilor, anume ca prima obligatie a unui împarat este sa fie un binefacator, un „everghet”, se combina cu paternalismul promovat de politica absolutismului contemporan lui Brâncoveanu.

Interesant este faptul ca dezbaterea are loc la curtea brâncoveneasca unde activitatea culturala este continua si intensa, fara sa aibe pereche în curtea moldoveneasca, mai supusa vicisitudinilor; nici Miron Costin, nici Dimitrie Cantemir nu fac referire la imaginea împaratului Constantin, care nu apare nici macar în discursul fictiv pe care-l tine la ceasul mortii Constantin Cantemir în viata scrisa de fiul lui. Discursul pare o ,,ars moriendi” recitata de un cavaler medieval.

Demn de retinut este si faptul ca în critica pe care Constantin Cantacuzino o face ,,monarhiei” papale se afla o respingere a ideii ca puterea trebuie concentrata într-o singura mîna, fie ea politica, fie ecleziastica.53 La curtea brâncoveneasca, imaginea ,,bunului principe” este propusa colectivitatii ca un factor de coeziune în fata asalturilor date de forte confesionale si politice; argumentarea nu-si culege datele din imediat, ci revine la principii.

Modelul cultural inspirat si dirijat de curtea brâncoveneasca nu a avut forta de iradiere a modelelor aparute în societatile aflate în plina expansiune, precum Franta sau Anglia. Mijloacele principelui român si contextul international în care se misca el nu-i permiteau sa impuna ideile care-l ghidau sau formele pe care le iubea; el se afla confruntat cu contrareforma si expansionismul habsburgic, cu tensiunile din Istanbul, unde sultanii îsi pierd tronurile atunci cînd îi supara pe ieniceri si unde dragomanii se strecoara între spiritul discretionar al Portii si miscarile calculate ale diplomatilor europeni, cu speranta ca pot lua locul domnului de la Bucuresti sau Iasi, cu începutul decadentei Poloniei care provoaca zguduiri în Sud-Estul european, cu aparitia unei noi forte, în curs de rapida afirmare, Rusia lui Petru cel Mare, cu tensiunile din republica imperiala venetiana.

În cartile române sau grecesti tiparite în vremea sa se reflecta marile confruntari de idei din Istanbul cu referiri dese la Chiril Lukaris, si din Kiev, cu referire la Petru Movila; dinspre Venetia vine o calda adiere, dar cetatea se îndeparteaza, dupa cum deducem din cronica lui Radu Greceanu în care Venetia nu apare ca forta politica sau culturala, în schimb un loc important îi este acordat Lordului Paget, dar aflat în trecere.

La Venetia se duc, însa, tineri care învata pictura, as a cum la Padova ajung bursieri ai domnului. Modelul românesc este un model de concentrare, repliat asupra valorilor verificate si dornic sa asimileze tot ceea ce nu contrazice sistemul traditional de valori, dar nu vizeaza expansiunea spre care nu are posibilitatea sa se îndrepte.

Umanismul civic care îi formeaza nucleul nu este un umanism ce are în centrul sau omul fara sa stie ce capacitate are acest om, ci un umanism întemeiat pe latina si greaca, pe studiul Antichitatii si pe tot ceea ce a produs umanismul bizantin, prea putin cunoscut, pîna astazi, în Occident.

Acest umanism aparut mai înainte de caderea imperiului a patruns prin filiera greaca în cultura româna si s-a îmbinat cu ideea de om transmisa de literatura patristica si de mai noile culegeri de întelepciune de origine orientala, unele dintre ele. Umanismul a propus un model de umanitate si
acest aspect îndreptates te caracterizarea curentului intelectual din tarile române ca un umanism, care nu poate fi redus numai la lectura lui Aristot si a lui Cicero.

Modelul de umanitate se detaseaza din paginile umanistilor români care si-au desfasurat activitatea datorita climatului pe care a s tiut sa-l creeze Constantin Brâncoveanu.

Formarea oamenilor ,,adevarati” a fost si scopul umanismului italian: caci, afirma Eugenio Garin, ,,educatia umanista nu înseamna, asa cum se crede îndeobste, studiu gramatical si retoric sie-însus i suficient, ci formarea unei constiinte umane deschisa spre toate
directiile, prin cunoasterea temeinica istorica-critica a traditiei culturale.

„Litterae” sînt tocmai mijlocul de a dilata personalitatea noastra dincolo de locul unei anume situatii, pentru a o pune în contact cu experiente exemplare din istoria oamenilor.”

Cavalerul si carturarul s-au întîlnit în cultura româna pentru a forma oameni capabili sa înfrunte lacomia si cruzimea celor care detineau, fie si pentru cîteva luni, puterea si care aveau sa martirizeze pe distinsul principe român.

Modelul elaborat în epoca brâncoveneasca nu a iradiat într-o Europa în care comunicarea era înca precara, iar cliseele mentale extrem de tenace; acest model aparuse într-o zona ce parea dominata toata de semiluna si scufundata în ,,ratacirea schismatica.” S i în secolul 18 filosofii occidentali aveau sa se
întrebe daca ,,a fost Marele turc european.”58 Dar modelul a transmis cultura în zona în care a fost difuzat prin carte, mai ales, sau prin învatamînt, dupa cum marturisesc carturari din aceasta parte a lumii.

Interesant este ca patriarhul Atanasie al Antiohiei lauda tocmai activitatile care formeaza baza modelului si despre care vorbea Radu Greceanu: „multe si marete cladiri si zidiri, spre folosul si binefacerea locuitorilor, în special licee si s coale de deosebite s tiinte si învataturi – scoli grecesti,
slavonesti si românesti si pentru aceste limbi ati facut si tipografie.”

Modelul cultural român nu a cunoscut iradierea modelelor francez sau englez; construit pe o baza economica redusa, supusa exigentelor haotice ale Portii otomane, modelul a inspirat oameni de cultura din Balcani si Orientul apropiat. Este, asadar, cu putinta sa vorbim despre o iradiere sud-est europeana a modelului român, asa cum trebuie sa tinem seama de aceste modele de concentrare atunci cînd refacem cultura europeana în
totalitatea ei.

În timp, modelul a iradiat dupa ce martirajul principelui a revenit în cons tiinta publica româneasca si dupa ce cercetarea trecutului nostru a facut progrese, în perioada interbelica, prin lucrarile lui Bals si ale lui G. M. Cantacuzino, prin exegezele competente ale lui Nicolae Cartojan.

Descoperirea osemintelor voievodului în 1932 si omagierea din 1934, cînd reînhumarea osemintelor s-a facut cu deosebita pompa, au readus în constiinte pilda unui mare voievod.

Dar înca din 1914, Nicolae Iorga îl prezentase pe principe ca pe un exemplu, în preajma marii înclestari care avea sa împlineasca unirea tuturor românilor: „Domn autonom în tara lui, înconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situatia lui Constantin Voda Brâncoveanu.”

Marele istoric avea sa revina la acest moment pe care avea sa-l înfatiseze în sinteza sa de istoria românilor ca epoca ,,monarhiei culturale” cu valoare, deci, exemplara, iar în 1934, cînd directii sumbre se profilau în Europa, Iorga avea sa vorbeasca despre ,,valoarea nationala a lui Constantin Voda Brâncoveanu” si sa reliefeze ,,partea din sufletul nostru pe care el a întrupat-o, expresia de românism care se înfatiseaza printr-însul.”

Mai mult, epoca plamadise un stil la care arhitectul Ion Mincu recomanda sa revina arta româneasca contemporana; ca exemplu de frumusete rezultata, mai ales, din armonia formelor, el realiza ,,Bufetul” de la Sosea în 1891.

Dupa el, orientarea a mers fie în aceasta directie, fie spre arhitectura rurala. Dar, observa pertinent G. M. Cantacuzino stilul autohton nu trebuia cautat nici într-un trecut apropiat si nici nu trebuia inspirat de ,,semanatorismul romantic si demagog care îsi continua ravagiile. «Bisericuta din Razoare» a ramas cea mai reprezentativa expresie spirituala a trecutului românesc!”

Împotriva acestor tendinte nefaste, rafinatul arhitect recomanda o întoarcere spre sursele chiar îndepartate ale civilizatiei românesti, cele puse în lumina de Vasile Pârvan, si se oprea la arta brâncoveneasca, careia i-a consacrat pagini ce tradeaza o subtila întelegere a legaturii dintre arta si mentalitatea epocii: „Arta brâncoveneasca este pentru noi semnul ca exista undeva în lumea formelor si a ideilor o tara a Fagaduintei unde se vor realiza însusirile noastre artistice dintre care atîtea dorm înca în somnul lor letargic cum dorm în muntii, înca nespintecati, în somnul lor inform coloanele viitoarelor peristiluri, ce-si vor arunca umbra pe pamîntul tarii noastre.

Epoca brâncoveneasca este o platforma de unde aspiratia îs i poate lua zborul; epoca brâncoveneasca contine în spiritul legilor sale un program de realizari pentru mai multe secole. Cînd analizam operele acestei epoci de izbînzi si aruncam pe urma o privire asupra secolelor premergatoare, vedem îndata ca perioada brâncoveneasca este aceea în care sufletul românesc a intrat în stapîninea posibilitatilor sale creatoare.

De aceea domnia brâncoveneasca este mai mult decît un simplu capitol al evolutiei noastre; ea începe o era noua în care mai traim, ea înseamna începutul maturitatii noastre artistice.”

G. M. Cantacuzino s-a oprit, de aceea, îndelung în fata palatului de la Mogosoaia, „cea mai frumoasa locuinta româneasca.”

Semnificativ este si faptul ca, în timp ce pentru expozitia internationala de la Paris din 1867 fusese ales drept motiv artistic reprezentativ Curtea de Arges, biserica lui Neagoe, la expozitia internationala tot de la Paris din 1889 pavilionul românesc oferea vizitatorilor o proba de stil brâncovenesc, reproducerea acestui pavilion putînd fi privita si azi la ,,Bufetul” de la Sosea.

Tot astfel, atunci, cînd în ,,The Cathedral of Learning”, în salile de la intrarea în universitatea din Pittsburgh a trebuit sa fie decorata sala rezervata României, a fost ales un mozaic ce reproduce marea fresca voievodala de la Hurez si care poate fi contemplata si azi în cladirea de peste ocean.

Continutul modelului brâncovenesc a fost legat de timp, asa cum se întîmpla cu toate modelele, dar el a supravietuit prin partea cea mai nobila a oricarui model, prin formele artistice, si a conturat un stil. Ceea ce mentine acest stil în adîncul cons tiintei românes ti este, fara îndoiala, sacrificiul marelui voevod care a dat perenitate operei sale. Spune, într-un loc Radu Greceanu: „Iar luminatul domn, între toate valurile ce de catre turci avea, necontenit iubind a înfrumuseta în tot felul curtea cea domneasca, între altele au facut si slomnul cel de carîtele domnesti din Bucuresti de piatra din temelie.”

În ciuda suspiciunilor si a stupiditatii care amplificau povara treburilor curente, principele a acoperit vechile ctitorii într-o hlamida de frumusete si a presarat propriile sale ctitorii pe drumul pe care-l facea adesea, itinerar al culturii si al aspiratiei care biruie suspiciunea si stupiditatea.

„Daca domnia lui, scrie inspirat G. M. Cantacuzino, n-a fost decît un lung joc periculos, ce-si încerca norocul în mijlocul vicleniilor launtrice si miseliilor exterioare, joc care n-a încetat a fi o singura clipa o sfidare a soartei care trebuia sa se razbune crunt în urma, arta brâncoveneasca nu tradeaza o clipa lunga suferinta a mîndrului boier… Epoca lui Constantin Brâncoveanu, judecata dupa operele lasate, este singura epoca de destindere, în care un surîs vioi si optimist a luminat fata trudita a neamului nostru.”

ANUL BRANCOVEANU

anulbrancoveanu.ro

Alexandru Dutu: „Modelul cultural brâncovenesc”