Doamna Marica Brancoveanu, soţia lui Constantin Brancoveanu

MARICA BRANCOVEANU

Doamna Marica este una dintre acele femei modeste si la locul lor care nici cu gandul nu gandesc ca ar putea ajunge la bogatie, la marire si la putere. Dar odata ajunse acolo, isi incordeaza puterea si vointa si reusesc sa faca fata situatiei, sa depaseasca greutatile si dramele cu demnitate, castigand un mare prestigiu si dreptul de a intra in istorie.

Ne-am oprit asupra ei pentru ca este singura prahoveanca ajunsa pe tronul Tarii Romanesti. Bunicul ei, Antonie, era cel mai mic dintre fiii lui Mihai grecul din Targsor, boierit de Mihai Viteazul, imbogatit prin afaceri si cumparari de mosii, fratele cu mult mai mic al Tudorei din Targsor, ibovnica lui Mihai Viteazul. El primise ca mostenire de la tatal sau Popestii, un sat in cuprinsul orasului Targsor, cu pamanturile , rumanii, vie, moara, padure si, desigur si cu un conac incapator.

Bun gospodar, modest, chibzuit a reusit sa-si sporeasca averea iar in dregatoriile pe care le-a ocupat sub ascultarea postelnicului Constantin Cantacuzino s-a dovedit harnic si cinstit. Pe fiul si urmasul sau, Neagoe (Neagu) l-a crescut la fel de cinstit si de muncitor. Ajuns la varsta barbatiei, acesta a fost casatorit cu o fata, Elena, a carei familie n-o cunoastem, dar dupa nume ne vine sa credem ca era o fina a doamnei Elina Cantacuzino, poate chiar o ruda. Cei doi, Neagu si Elina au avut si ei copii, dintre care un baiat botezat Pana si luand numele de Negoescu dupa tatal sau, mai ales ca mosia de la Popesti avea sa ramana ca zestre surorii sale. Aceasta a fost botezata Maria, dar a fost de mica alintata Marica si asa i-a ramas numele. La 3 martie 1669 cand bunicul ei s-a urcat in tronul Tarii Romanesti, Marica era o copila de 5-6 ani. Desigur, curtile domnesti de la Bucuresti erau mult mai mari si mai impozante decat cele de la Popesti, dar viata nu se deosebea prea mult. Antonie Voda era la fel de modest, de chibzuit si de econom cu banii vistieriei ca si cu ai lui proprii. Cand bunicul ei a murit, in scaun, in februarie 1872, Marica nu implinise 10 ani si s-a intors, cu parintii ei, fara prea mari regrete, la curtile lor.

Si Marica a crescut alaturi de multi copii ai parintilor ei. In curand a inceput sa i se duca vestea ca s-a facut mare, ca este frumoasa, cu ceva stiinta de carte, cuminte, cuviincioasa, foarte gospodina si chibzuita. Foarte bogata nu era, caci tatal ei, desi avea o oarecare bunastare, avea multi copii pe care trebuia sa-i inzestreze. Totusi, fagaduise ca, la moartea lui, ii va lasa mosia Popestilor si doua locuri mari in politia Bucurestilor.

Dar asupra ei veghea acea minunata femeie; care pentru multi a fost un adevarat inger pazitor, doamna Elina Cantacuzino. Aceasta isi casatorise pe una din fiicele ei, Stanca cu marele boier Popa din Brancoveni, cu care a avut un copil, Constantin.

In 1655, cand a avut loc rascoala seimenilor si darabanilor, casele lui Popa Brancoveanu au fost atacate de rasculati, jefuite, arse si Popa ucis. O sluga credincioasa a reusit s-o salveze pe jupaneasa Stanca si pe coconul ei printr-o iesire dosnica si sa fuga cu ei din Bucuresti la Filipesti. Dupa inabusirea rascoalei, micul orfan Constantin Brancoveanu, a fost crescut mai ales de catre Cantacuzini, doamna Elina purtandu-i de grija, iar invatatul sau unchi, stolnicul scolindu-l foarte bine.

Cand Constantin Brancoveanu ajunse la varsta barbatiei se vazu ca era frumos, destept, invatat, priceput, cu mosii nenumarate si deja intrat in dregatorii. Toate jupanesele l-ar fi vrut de ginere, toate jupanitele se uitau dupa el, nici marii boieri nu-l vedeau cu ochi rai. Dar bunica lui, doamna Elina, care-i tinea loc de tata, avea alte planuri pentru el.

L-a facut pe Brancoveanu s-o intalneasca pe jupanita Marica din Popesti; fata i-a placut, bunica ii tot insirase calitatile ei, era cu vreo 10 ani mai tanara ca el, era destul de bogat ca sa mai aiba nevoie de cine stie ce zestre. Casatoria s-a facut cu mare pompa la Filipesti, in palatul doamnei Elina, prin 1675 sau 1676.

S-a vazut ca nicio femeie din lume n-ar fi fost mai potrivita pentru el. A trecut, alaturi de el prin toate rangurile si maririle. Cand l-a luat era mare dregator de rangul doi, viitor logofat, din 1679 ajunge dregator de rangul intai, divanit, vel postelnic mai intai si apoi vel logofat, dregatorie pe care o pastreaza pana in 1678, cu unele intreruperi, cand continua totusi sa faca parte din “sfatul domnesc” (divan). La 28 octombrie 1688, la moartea unchiului sau Serban Voda, rudele sale Cantacuzinii l-au urcat pe tronul Tarii Romanesti, cam fara voia lui. Dar, odata ajuns acolo, a dorit sa pastreze acest tron si a reusit sa aiba o domnie lunga de mai bine de un sfert de veac.

Sotia l-a ajutat cum nu se poate mai bine pe acest drum. Ea a stiut sa schimbe scurteica de miel de mica boieroaica cu moloteaua de jderi de mare jupaneasa si apoi cu samururile de doamna a tarii si odata cu aceasta a schimbat si obiceiurile, putand sa-i stea alaturi domnului. Nu si-a lasat insa nici “scurteica”, marirea nu i-a dat fumuri. A voit sa ramana si a ramas, o buna gospodina, numai ca acum gospodaria era imensa si crestea mereu. Si ea trebuia sa-si ajute sotul, atat de ocupat cu treburile politicesti, sa tina din scurt nenumaratii vechili de la multele lor mosii, vii, mori, ca si ispravnicii de la nenumaratele binale de palate, conace si manastiri.

În afara de perioadele de lauzie, nu pregeta niciodata sa faca o treaba folositoare. Avea o trasurica usoara a ei cu care cutreiera tara in sus si in jos. O insoteau mereu un vizitiu credincios, un “fecior” si doi “paici” inarmati. Multe drumuri a facut pe la marile ctitorii brancovenesti, la Horezu, la Mogosoaia, la Potlogi, ba de vreo doua sau trei ori a ajuns pana la Sambata, peste munti. Cerceta totul cu ochi atenti si priceputi, lauda si rasplatea sarguinta, iscusinta, harnicia, intr-un cuvant lucrul bine facut. Sau, dimpotriva, certa cu asprime si pedepsea fara mila hotia si inselaciunea, lenea si nepriceperea. Nu se sfia sa porunceasca paicilor sa-i dea ticalosului bernevecii jos si sa-i arda la fund pana ii venea mintea la cap. Si nimeni nu indraznea sa se impotriveasca doamnei caci se stia ca voda isi tine sotia in mare cinste.

Treburile au adus-o deseori – fie trimisa de domn fie din voia ei – pe meleagurile noastre. Venea mai mereu pe la mosia ei de la Popesti pe care n-a lasat-o niciodata in seama altcuiva si mai trecea si pe la cea vecina, de la Negoiesti, sa-si vada fratele preferat, pe jupan Pana Negoescu. Trecea pe la manastirea Targsor, ctitorie a bunicului ei sa vada daca sfintii parinti de acolo au tot ce le trebuie, ori daca sunt suparati de cineva, dar si daca ei isi implinesc indatoririle catre credinciosi. Singura sau cu voevodul, se ducea uneori la Brebu sa vada cum merg lucrarile de terminare a celor doua minuni incepute de Matei Basarab: manastirea si curtile domnesti. In vremea dezgropatului si taiatului viei si, mai ales, in vremea culesului ei, ea ramanea la Urlati, in frumoasa “casa domneasca“ cocotata pe varful unui deal ce domina asezarea. Viile de acolo acopereau intregul deal; nu erau singurele vii ale lui Brancoveanu, dar erau cele mai mari si cu soiurile cele mai alese. De aici se umpleau imensele pivnite ale curtilor domnesti, unde se consuma mult pentru ca ospetele se tineau lant, dar se si vindea pe pret bun umplandu-se vistieria domneasca.

Brancoveanu a gasit deci un sprijin pretios in doamna lui care stia rostul anume nu numai al fiecarei mosii, al fiecarei case ci si al tuturor sumelor de bani trimise spre pastrare si fructificare la bancile din Viena, din Venetia si din Amsterdam.

Dar Marica a fost si o excelenta mama. I-a daruit sotului ei 11 copii (4 baieti si 7 fete) care au trait ajungand adulti. Au avut grija de ei, i-au crescut sanatosi, le-au dat invataturile de trebuinta fiecaruia, i-au inzestrat si au cautat sa-i rostuiasca cat mai bine.

Constantin, primul dintre ei, deja mare dregator, se casatorise cu Anita Bals, fiica marelui vornic Ionita din Moldova, fratele lui Stefan, si el divanit, a luat o ruda mai indepartata, Balasa Cantacuzino. Radu era logodit cu fiica lui Antioh Voda Cantemir, dar n-a mai ajuns sa se casatoreasca, iar Matei, la moarte, de-abia iesise din adolescenta.

Cele sapte fete au fost toate casatorite inainte de 1714. Cea mai mare, Stanca a fost casatorita in 1692, cu beizadea Radu, fiul lui Alexandru Ilias Voda, ultimul Musatin. Era un pribeag sarac, dar Brancoveanu, care auzise ca este un tanar frumos si cuminte, a trimis de l-a adus de la Constantinopol si l-a insurat cu Stanca pe care a inzestrat-o bogat. Dupa casatorie insa, Radu s-a apucat de bautura, a devenit rau, “tiran” si chiar a ucis oameni. Problema s-a rezolvat prin moartea beizadelei si Stanca a ramas vaduva fara copii.

A doua fata, Maria, cea mai rasfatata probabil, a fost maritata cu Constantin Duca, domnitorul Moldovei (1693). La nunta ei la Iasi a fost prezenta si doamna Marica, de la care luase si numele. Era o fiinta mandra si plina de ifose, jignea jupanesele moldovence si le arunca pe foc calpacele. Cand, dupa un an de la casatorie, Duca a fost mazilit, Maria s-a isterizat cu totul. Trimitea solie dupa solie la mama sa, implorand-o sa-l hotarasca pe taica-sau “sa puie punga de punga pana la Stambul” ca sa-i aduca din nou pe tron. Marica – doamna s-a zbatut; de gura ei, Brancoveanu si-a pus in miscare banii si relatiile, dar, dupa mai multe luni a sosit vestea ca Maria a murit de ciuma la Constantinopol, tinara si frumoasa.

O adevarata lovitura a dat Brancoveanu cand a maritat-o pe fiica sa Elenca cu Scarlat Mavrocordat (1698), fiul marelui dragoman al Portii, care-i fusese pana atunci un dusman redutabil. Celelalte patru fete au fost maritate cu boieri de tara sau cu greci din Fanar. Safta a luat pe Radu Cretulescu (1700), Ancuta pe Nicolae Puset din Moldova (1704), Balasa – singura de care ne vom mai aminti. Cu tarigradeanul Manolache Lambrino (1708) si Smaranda – cu un Baleanu (1712).

Doamna Marica era o femeie buna si credincioasa. Il ajutase pe sotul ei sa ctitoreasca atatea locasuri sfinte si ii ceruse invoirea si sprijinul sa ridice si ea pe unul din locurile ei din Bucuresti (primit de zestre) inca unul. Asa a aparut “Biserica dintr-o zi”, pe care insa istoria o inscrie tot intre infaptuirile lui Brancoveanu.

anulbrancoveanu.ro

Doamna Marica Brancoveanu: povestea vieţii 

Autor: Paul D.POPESCU

Articol publicat în http://www.ziarulprahova.ro/