Paul Cernovodeanu: „Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu”

Paul Cernovodeanu Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu

Născut în anul 1927, Paul Cernovodeanu a fost absolvent al Şcolii Superioare de Arhivistică, licenţiat în istorie al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din Bucureşti, unde, în 1970, şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Relaţiile Angliei cu Ţările Române în cadrul politicii sale orientale din perioada !660-1714”. Şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii sale ştiinţifice la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde a fost director adjunct între 1990-1997.

Specializat în istoria medie şi modernă, Paul Cernovodeanu a elaborat, singur sau în colaborare, peste 300 de lucrări, studii şi articole, apărute în ţară şi peste hotare, dintre care vom aminti doar „Documente privind istoria oraşului Bucureşti”, „Călători străini în Ţările Române”, „England’s Trade Policy in the Levant 1660/1714”, „Dimitrie Cantemir, Historian of South-East European and Oriental Civilization”, „Cavalerii Apocalipsului. Calamnităţile naturale în trecutul României (până la 1800)”, „În vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu. (1688-1714), „Un istoric al antichităţii iudaice. Primele ecouri ale operei lui Josephus Flavius în limba română” şi încă altele care au îmbogăţit patrimoniul istoriografiei româneşti. A colaborat, ca autor şi coordonator, la elaborarea volumului VI din Istoria Românilor.

Totodată, Paul Cernovodeanu a fost ales ca membru al mai multor instituţii de specialitate din ţară şi străinătate, fiind ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1999.

Paul Cernovodeanu: „Coordonatele politicii externe  a lui Constantin Brâncoveanu

Vedere de ansamblu

„În amintirea posteritatii, figura lui Constantin Brâncoveanu s-a detasat nu numai ca o personalitate aparte în domeniul ocrotirii artelor si culturii, care în timpul domniei sale au cunoscut o înflorire deosebita, ci si prin marile sale merite pe tarîmul politico-diplomatic.

El s-a mentinut în scaunul Tarii Românesti aproape 26 de ani – stabilitate nemaiîntîlnita din vremea lui Matei Basarab – datorita cumpatarii, chibzuintei s i rolului în care a înteles sa-si îndeplineasca menirea de promotor al idealului de independenta a patriei, într-o perioada de mare restriste si tulburari în acest colt al continentului european.

Dupa cum a relevat atît de inspirat Nicolae Iorga, cu peste sapte decenii în urma, „Brâncoveanu a izbutit sa pastreze nu numai Tara Româneasca, ci întreaga noastra natiune, ca trup politic, ca suflet românesc, timp de mai bine de un sfert de veac.”

Politica lui Brâncoveanu – cel putin vreme de aproape doua decenii – nu poate fi disociata însa de aceea a influentelor sale rude din familia Cantacuzinilor, din rîndul carora cel mai stralucit reprezentant al ei, carturarul stolnic Constantin, i-a fost un adevarat mentor, initindu-l s i ajutîndu-l sa se maturizeze, încetul cu încetul, în arta guvernarii. Si acest lucru s-a datorat unor factori specifici. Scoborîtor al unei însemnate si înstarite familii boieresti oltene si ramas de mic copil orfan de tata, postelnicul Papa, ce fusese ucis în timpul rascoalei seimenilor (1655), Brâncoveanu a crescut sub îngrijirea rudelor sale dinspre mama (Stanca Cantacuzino) si mai ales a unchiului sau postelnicul Constantin, care i-a îndrumat primii pasi în cariera politica. Ca tînar boier, detinator al unei educatii alese si bun cunoscator al limbilor greaca si turca, Brâncoveanu si-a desavîrsit cunos tintele în diferite misiuni în Transilvania si la Constantinopol (1681), iar sub domnia unchiului sau, Serban Cantacuzino, a urcat treptele înaltelor dregatorii pîna la aceea de mare logofat s i ispravnic al scaunului tarii.

El si-a facut însa debutul în politica si diplomatie în vremuri de mari încercari pentru centrul si sud-estul Europei.

Astfel, expeditia nefericita si asediul nereusit al Vienei de catre turci în 1683 a avut consecinte dintre cele mai importante în aceasta zona a continentului, unde s-a produs o radicala modificare a raportului de forte.

Imperiul otoman, slabit prin necontenitele razboaie purtate de mai multe decenii în Mediterana, Polonia si Ucraina si minat în interior de o serie de contradictii de ordin socio-economic si politic, s-a aflat în inferioritate în fata ambitiosului stat al Casei de Austria, dispunînd de resurse mult mai vaste, de o economie bazata pe principii mercantiliste si de o armata echipata cu o tehnica moderna de lupta.

Renuntînd la suprematia în Apusul continentului, unde ascensiunea îi era barata de puternica Franta a lui Ludovic al XIV-lea, Imperiul habsburgic si-a îndreptat privirile spre Rasarit, în vederea cuceririi de noi teritorii (Monarhiei austriece i s-a asociat si Polonia, care, desi macinata de anarhicul regim nobiliar ce o domina si cu o putere militara în declin, emitea pretentii similare de expansiune în spatiul danubiano-pontic în speranta redobîndirii prestigiului ei de alta data.

Cu toata rivalitatea latenta ce domnea între cei doi parteneri ai aliantei antiotomane, ei au socotit oportuna coalizarea eforturilor comune pentru înfrîngerea turcilor si împartirea prazii; de aceea la Linz s-a încheiat la 5 martie 1684, cu participarea si sub obladuirea statului pontifical, asa zisa „Liga Sfînta,” ce a alaturat Imperiului habsburgic si Poloniei, Republica dogilor Venetiei, dornica de a redobîndi Creta s i a-si extinde dominatia asupra coastei Dalmatiei si în arhipelagul grecesc. În sfîrsit, la Liga a aderat si Rusia tarista (24 iunie 1686) aspirînd la neutralizarea tatarilor din Crimeea si la o iesire la Marea Neagra.

Caracterul artificial al aliantei puterilor crestine n-a întîrziat însa sa apara în plina lumina cînd s-a dovedit ca fiecare tara s i mai ales monarhia habsburgica si Polonia urmareau scopuri proprii, la chiar divergente, care nu se încadrau deloc spiritului unei „cruciade” antiotomane de eliberare a popoarelor subjugate din sud-estul Europei, ci pur s i simplu corespundeau unui razboi de cuceriri si anexiuni.

Habsburgii visau la o pretinsa restaurare a regatului maghiar cu teritoriile ce au apartinut odinioara coroanei Sf. Stefan, însa sub dominatia lor si nu-si ascundeau veleitatile de acaparare si a celor trei tari române vecine.

De asemenea, Polonia, invocînd pretinse drepturi feudale desuete si iluzorii, nutrea aceleasi pretentii nejustificate de cotropire cel putin a Moldovei si a Tarii Românesti. În felul acesta rivalitatile n-au întîrziat sa apara în raporturile dintre cei doi aliati,4 cu atît mai mult cu cît Casa de Austria inregistra succese rasunatoare pe fronturile de lupta mai ales dupa cucerirea Budei (2 septembrie 1686), în timp ce polonii bateau pasul pe loc, imobilizati de tatari s i esuînd în eforturile lor de a ajunge prin Moldova pîna la Marea Neagra si gurile Dunarii.

Scopurile egoiste ale Imperiului habsburgic, ce nu ofereau popoarelor balcanice alte perspective decît a substitui stapînirii otomane dominatia austriaca însotita de un prozelitism primejdios de convertire a lor la catolicism, au suscitat legitime îndoieli nu numai în rîndul luptatorilor din Voivodina, Bulgaria, Macedonia, Bosnia si Hertegovina, dar si în Tara Româneasca, unde Serban voda Cantacuzino si unii din sfetnicii sai fusesera cîstigati, la început, de avansurile Vienei.

Ei nu doreau sa împartaseasca soarta Transilvaniei care a fost fortata prin asa-numitul tratat hallerian (28 iunie 1686) sa se puna sub protectia împaratului Leopold I, iar prin tratatul de la Blaj (27 octombrie 1687) sa accepte instalarea garnizoanelor imperiale în principalele orase ale tarii, în detrimentul autonomiei provinciei si a micsorarii considerabile a atributelor princiare.

Ocuparea scaunului Tarii Românesti la 29 octombrie 1688 de catre Constantin Brâncoveanu, în vîrsta de 34 ani, s-a datorat optiunii unchilor sai, fratii raposatului domn, stolnicul carturar Constantin si marele spatar Mihai Cantacuzino. Acestia au îndepartat de la tron pe urmasul legitim al lui Serban voda, nevîrstnicul sau fiu Gheorghe, nu numai spre a-si asigura influenta necontestata în conducerea launtrica a tarii, dar s i a-i nuanta orientarea pe plan extern, neîngaduind trecerea ei imprudenta de partea Casei de Austria, prin instructiunile prea generale date soliei trimise la Viena de fostul domn,6 atîta timp cît nu se hotarîse soarta razboiului, iar turcii si tatarii reprezentau, înca, o serioasa amenintare la hotarele principatului.

Reticentele amintitilor dregatori – împartasite s i de alesul lor în scaun – s-au datorat mai ales exemplului oferit de Transilvania, provincie cazuta în stapînirea imperialilor, fara respectarea drepturilor ei si supusa unui sever regim de ocupatie militara.

Dar ceea ce preocupa în acel moment, cu foarte mare urgenta, pe noul domn si pe sfetnicii sai, fratii Cantacuzini, si în special pe stolnic, era situatia Tarii Românesti, amenintata de pericolul înfruntarii dintre otomani, asistati de tatari, si imperiali pe teritoriul ei, românii trebuind sa faca fata tuturor presiunilor atît de la Viena, cît si de la Poarta, spre a se alatura, pe plan militar, unora sau altora dintre adversari. Situatia internationala se complicase s i prin faptul ca Franta lui Ludovic al XIV-lea declarase razboi la 27 septembrie 1688 Imperiului habsburgic si aliatilor sai, coalizati în „Liga de la Augsburg,”7 silind astfel pe austrieci sa lupte acum pe doua fronturi, iar otomanii sa se simta încurajati de noul curs al evenimentelor.

Din aceste motive, soliei trimisa de Serban voda Cantacuzino la Viena i s-au trimis noi instructiuni ce conditionau trecerea Tarii Românes ti de partea imperialilor de obtinerea unor anumite garantii, spre a nu expune principatul represaliilor pustiitoare ale turcilor si tatarilor. Solia si-a depas it mandatul, iar aga Constantin Balaceanu a solicitat, neconditionat, sprijinul Habsburgilor pentru înscaunarea tînarului sau cumnat Gheorghe Cantacuzino, ce ar fi urmat, însa, sa domneasca sub tutela sa. Austriecii au nesocotit în acest mod vointa domnului si a sfetnicilor sai si în nerabdarea lor de a intra în Tara Româneasca si a-l sili pe Brâncoveanu sa li se supuna – asa cum au procedat cu Apafi în Transilvania – au trimis o ostire împotriva sa în iarna anului 1689, sub comanda generalului Donat Heissler, ce a ocupat chiar Bucures tii. Dar domnul s-a refugiat cu întreaga Curte la satul Rusi (Prahova) si dupa ce, prin negocieri zadarnice, a încercat sa-i determine pe imperiali a parasi tara, a acceptat sprijinul armat al seraskierului otoman, Cerkez Ahmed, cu trupe turcesti si al lui Gazi Ghirai, fiul hanului tatar Selim Ghirai, cu calaretii sai. În noile conditii militare nefavorabile, austriecii au preferat sa se retraga peste munti în ianuarie 1690.

Domnul Tarii Românesti si aliatii sai s-au hotarît apoi sa treaca la contraofensiva. Ei au cautat sa profite de prilejul oferit prin moartea principelui Mihai I Apafi (13 aprilie 1690), care lasa vacant tronul Transilvaniei, prin nerecunoasterea tînarului sau fiu Mihail al II-lea, spre a-l înscauna pe conducatorul rebelilor curuti, dusman al Casei de Austria, Imre Thököly.

Brâncoveanu s-a grabit sa intervina cu oaste în ajutorul acestuia din urma din urmatoarele ratiuni: pe de o parte spre a îndeparta primejdia pe care o reprezentau la hotarele tarii trupele lui Heissler, ce sustineau acum pretentiile la domnie ale ginerelui lui Serban voda Cantacuzino, marele aga Constantin Balaceanu, iar pe de alta spre a combate intrigile lui Pierre Antoine Castagneres, marchiz de Châteauneuf, ambasadorul regelui Ludovic al XIV-lea al Frantei la Poarta, aliatul ,,de facto” al turcilor, care, în dorinta de a-s i manifesta as a-zisul sprijin pentru cauza curutilor, încerca sa determine pe marele vizir sa-i ofere lui Thököly, ca un stimulent, scaunul de domnie al Tarii Românesti. Ostile imperiale au fost nimicite în batalia de la Zarnesti (11/21 august 1690), unde Thököly a beneficiat de sprijinul armat al turcilor s i tatarilor, dar si de acel al lui Brâncoveanu si al unui contingent trimis de Constantin Cantemir, domnul Moldovei. Generalul Heissler a fost facut prizonier, iar aga Balaceanu, ca si fostul cancelar al lui Apafi, Mihály Teleki, aflati în rîndurile austriecilor, ucisi. Dupa izbînda, Thököly a fost înscaunat solemn ca principe al Transilvaniei la Cîrstian, lînga Sibiu, printr-o ceremonie la care a asistat si domnul Tarii Românesti.

Dar sederea conducatorului curutilor în Ardeal a fost vremelnica, întrucît contraofensiva fortelor habsburgice conduse de însus i generalissimul lor, markgraful Ludwig von Baden, a obligat retragerea acestuia si a aliatilor sai la sud de Carpati în toamna anului 1690.

Brâncoveanu a trecut muntii pe la Teleajen, permitînd însa curutilor sa-si instaleze tabere de iernat în Tara Româneasca, în apropiere de Tîrgoviste si Bucuresti.
Cu acest episod s-a încheiat faza antagonica a raporturilor lui Brâncoveanu cu Casa de Austria, ce au cunoscut, ulterior, o certa ameliorare. Într-adevar în situatia atît de ingrata în care se afla Tara Româneasca în timpul razboiului dintre turci si adversarii lor din „Liga Sfînta”, Brâncoveanu s i sfatuitorii lui Cantacuzini au cautat sa tina principatul departe de flacarile conflictului si sa-i apere statutul de autonomie, refuzînd, în masura posibilului, o cooperare militara activa cu turcii, dar ferindu-se, totodata, sa accepte schimbarea dominatiei otomane prin cea austriaca. Brâncoveanu a încercat, asadar, sa duca o politica dibace între Austria si Turcia, întretinînd o corespondenta ascunsa cu unii generali si demnitari imperiali, dar mai ales sprijinind negocierile de pace initiate înca din 1691 de catre ambasadorii Angliei si Olandei la Constantinopol, dornici de a scoate Imperiul habsburgic din razboi si a-i îndrepta eforturile militare numai împotriva inamicului comun din Apus, Franta lui Ludovic al XIV-lea. Brâncoveanu ca si stolnicul Cantacuzino – întretinînd la rîndul lor, o corespondenta prieteneasca cu amintitii ambasadori, lordul William Paget si contele Jakob Colyer- au acceptat sa le mijloceasca negocierile cu ministrii imperiali la Viena, trimitîndu-le în taina emisarii si scrisorile prin Tara Româneasca; la fel au primit cu toata discretia la Bucuresti si pe unii negociatori imperiali, ca de pilda contele Luigi Ferdinando Marsigli sau consilierul aulic Franz Ulrich von Kinsky în 1691-1692, carora le-au transmis s i unele informatii cu caracter politic si militar asupra turcilor.11 Autoritatile de la Viena nu s-au aratat insensibile fata de Brâncoveanu, l-au rasplatit chiar cu acordarea titlului de principe al Sf. Imperiu la 30 ianuarie 1695, i-au îngaduit achizitionarea de proprietati la Brasov si cladirea unei res edinte la Sîmbata de Sus, iar mai
tîrziu prin diplome imperiale – chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor.12 Pe de alta parte, spre a potoli banuielile Portii, unde îs i avea inamici redutabili, Brâncoveanu a procedat, fara prea multe scrupule, la coruperea influentilor dregatori otomani prin bogate daruri în bani si obiecte de lux, întretinînd o numeroasa clientela de slujitori greco-levantini devotati intereselor sale si asigurînd pe marii viziri si înaltii demnitari, cu suficienta abilitate, de pretinsa sa credinta.13 În felul acesta, Tara Româneasca s-a putut strecura, cu relativa facilitate, în vîltoarea razboiului încheiat prin pacea de la Karlowitz la 16/26 ianuarie 1699,14 unde problema principatului – rîvnit în ascuns nu numai de Austria, dar chiar si de îndepartata Polonie15 – nu a fost pusa în discutie, regimul sau de autonomie fata de Poarta ramînînd, în esenta, neschimbat. Imperiul habsburgic a anexat, însa, Transilvania, iar Polonia s-a resemnat doar cu redobîndirea Camenitei.

Totusi înca din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea s-au putut întrezari alte optiuni de orientare externa ale lui Brâncoveanu si ale partidei Cantacuzinilor. Astfel, sperantelor în eliberarea de sub turci puse în Imperiul habsburgic pîna la 1688, nu numai de catre S erban voda Cantacuzino sau de unii conducatori sîrbi ori de cete de razvratiti din Bulgaria, Macedonia, Bosnia si Hertegovina, li s-a substituit, dupa evidentierea politicii egoiste si dominatoare a Casei de Austria, o noua orientare si anume apropierea de Rusia, putere coreligionara de care popoarele din Balcani se simteau legate prin afinitati de ordin cultural si confesional. Promotorii curentului filorus de la finele secolului al XVII-lea au fost, în primul rînd, grecii si mai cu seama exponentii cercurilor ecleziastice si culturale pastratoare a traditiilor Bizantului imperial. Numerosi carturari greci, desfasurînd o fecunda activitate în Rusia, pe lînga patriarhii Ierusalimului Dositei al II-lea si Hrisant Notara, au contribuit prin atitudinea lor militanta la cimentarea legaturilor religioase si culturale între Rusia, Balcani si Orientul ortodox, ca premisa a unei apropieri de ordin politic. Brâncoveanu, în calitatea sa de protector al bisericii Rasaritului prin strînsele contacte cu înaltii ierarhi si carturari greci, n-a scapat acestei influente exercitata asupra lui de a înclina spre Rusia, tendinta împartasita mai ales de Cantacuzini, cu pretentii de scoborîtori din împaratii Bizantului.16 Înca de la 16 septembrie 1697 Gheorghe Castriotul, emisarul domnului Tarii Românesti, propunea tarului Petru I o colaborare militara, cerîndu-i sa-si îndrepte privirile asupra popoarelor din sud-estul Europei, deoarece ,,noi [adica muntenii si moldovenii] nu cerem decît o data, acuma, sa fim izbaviti, iar pe urma noi cu cheltuiala si cu vietile noastre vom patrunde si înainte, pentru ca avem sprijin de la bulgari si sîrbi si macedoneni… si vom lupta nu ca oamenii, ci ca leii pentru patria si neamul nostru.”

Chiar si dupa încheierea pacii de la Constantinopol între rusi si turci la 13/23 iulie 1700, în urma careia cei dintîi au obtinut recunoas terea anexarii cetatii Azov, speranta eliberarii tarilor române si a popoarelor din Balcani de sub dominatia turceasca de catre Rusia – alimentata în mod dibace de catre cei interesati printr-o literatura mesianica de pseudopovestiri si oracole proorocind izbavirea Tarigradului din robia agareana de catre un neam „plavos ” (blond) venit de la Nord – era atît de puternica, încît trimisul domnului muntean si al unchilor sai pe lînga tar, ceausul David Corbea, informa pe cancelarul Feodor Alekseevici Golovin la 6 decembrie 1702 despre întrunirea care avusese loc la Bucuresti între patriarhul Dositei, Brâncoveanu, fratii Constantin si Mihai Cantacuzino „fiind rugati si îndemnati… de toti grecii si sîrbii, bulgarii, arnautii, moldovenii, precum si de românii din Transilvania” de a cere „izbavirea tuturor pravoslavnicilor crestini care gem sub jugul necredinciosului tiran turc si sînt tare napastuiti de eretici, dus mani ai bisericii rasaritene.”

Nazuintele românilor si ale vecinilor lor de la sudul Dunarii nu tineau însa seama de realitatile momentului si nici nu puteau intui adevarul. În lupta pentru afirmarea politica a Rusiei pe continentul european, tarul Petru urmarea, mai întîi, sa obtina iesirea tarii sale la Marea Baltica, avînd de sustinut, însa, în acest scop un istovitor si îndelungat razboi cu Suedia. Cu toata literatura de propaganda – sustinuta în special de cercurile grecesti din imperiu, care alimentau la începutul secolului al XVIII-lea credinta în destinul Moscovei ,,a treia Roma” -, analiza atenta a realitatii istorice dovedeste ca Petru nu a acordat în aceasta perioada prioritate „problemei orientale”. Antrenarea tot mai adînca a Rusiei în razboiul nordic, dupa 1700, n-a scapat atentiei lui Brâncoveanu, care, instinctiv, a început sa-s i dea seama ca o eliberare apropiata a popoarelor din Balcani de sub dominatia otomana cu ajutorul ostirilor tarului nu era de asteptat. Si aceasta cu atît mai mult cu cît situatia în sud-estul Europei s-a agravat din nou prin izbucnirea rascoalei antihabsburgice a curutilor de sub conducerea lui Francisc al II-lea

Prima parte a domniei lui Brâncoveanu în care a condus tara în deplina întelegere cu partida Cantacuzinilor, acceptînd în toate problemele importante de stat îndrumarile stolnicului Constantin, se încheie odata cu întarirea în scaun pe viata a domnului obtinuta de la Poarta dupa chemarea sa la Adrianopol si prezentarea în fata sultanului Mustafa al II-lea la 15 iunie 1703. Acest privilegiu a fost capatat dupa grele sacrificii banesti, dintre care cel mai dureros s-a dovedit a fi acel al acceptarii îndoirii haraciului.20 Asumîndu-si, astfel, toate riscurile, Brâncoveanu s-a decis, acum, sa înlature tutela autoritarelor sale rude si sa ia guvernarea principatului în propriile lui mîini. Vreme de aproape doua decenii, el a profitat de marea experienta politica a Cantacuzinilor, de vastele lor relatii peste hotare, atît cu dregatorii Portii, înaltii
ierarhi ai Bisericii Rasaritului, cît si cu solii straini de la Constantinopol sau diferitii ministrii si demnitari ai curtilor imperiilor vecine, maturizîndu-se, încetul cu încetul, în arta guvernarii; învatînd la scoala stolnicului, Brâncoveanu a înteles sa-si alcatuiasca o cancelarie foarte activa s i eficace, dotata cu dieci pentru limbile latina si italiana (Giovanni Candido Romano, Anton Maria Del Chiaro), germana (Ladislau Teodor Dindar, Peter Griennen si medicul Bartolomeo Ferrati), polona (Andreas si Nicolaus Wolff), turca (clucerul Afenduli), maghiara si rusa (fratii ,,scheieni” David si Toader Corbea), operînd cu cifru, înconjurîndu-se de secretari înzestrati (Romano, Del Chiaro, Ferrati etc.) si sa întretina o întinsa corespondenta nu numai cu suveranii vremii (împaratii de la Viena, tarul Rusiei, regele Frantei, al Poloniei s.a.), dar si cu oameni de stat si generali imperiali, poloni si taristi, conducatori ai rascoalei curutilor (1703-1711), ambasadori ai marilor puteri (englez, olandez, habsburgic si venetian) la Constantinopol, suveranul pontif, cardinali, înalti ierarhi ai bisericii Rasaritului, carturari greci s .a.

Din cele 282 scrisori – identificate pîna în prezent – trimise de Brâncoveanu diferitilor destinatari, mai mult de jumatate, adica 170, au un caracter politic si diplomatic. Aceasta apreciabila cifra îl arata ca pe unul din domnii cu activitatea cea mai dinamica pe plan extern, alaturîndu-l de Mihai Viteazul de la care se cunosc 240 de astfel de misive. Totodata, Brâncoveanu a întretinut la Curtea din Bucuresti, oras – devenit cel mai activ centru diplomatic cu vederile atintite îndeosebi spre Viena, Constantinopol, Moscova si Varsovia, o vasta retea de agenti si emisari, recrutati în majoritate dintre carturari, comercianti si clerici transilvani, sud-dunareni sau levantini si pe care i-a trimis în diferite misiuni în capitalele Europei. Astfel, Brâncoveanu s-a bazat îndeosebi pe serviciile ceausului David Corbea la Varsovia (1698), pe acelea ale lui Gheorghe Castriotul din Castoria (1697-1698, 1711), Panaiot Radu (1699), Patru Damian (1701), David Corbea (1702-1705, 1707), Toader Corbea (1707-1711) s.a. pe lînga tarul Rusiei, ale lui Ladislau Teodor Dindar (1695-1714), ale medicului Iacob Pylarino din Cefalonia (1698), ale lui Peter Grienner (1710-1713) si ale venetianului Bussi (1698, 1711) pe lînga autoritatile imperiale din Transilvania sau la Viena, pe ale kapukehaielelor sale la Constantinopol, Gheorghios Clironomos si Ianachi Porphyrita (între 1691-1701), slugerul Toma Cantacuzino (între 1703-1704), al doilea logofat S tefan Cantacuzino
(viitorul domn (în 1704), paharnicul Ianache Vacarescu (1709) etc., în legatura si cu ambasadorii straini din capitala Imperiului otoman si în sfîrsit pe ale negustorului Nicolo Caraiani (1697 – dupa 1704) si Constantin, fiul lui Vasilie (1713), la Venetia.

Dupa 1703, Brâncoveanu a trebuit sa desfas oare din non un complicat joc diplomatic între austrieci si otomani, a caror dorinta de revansa îi împingea spre razboi. Domnul Tarii Românesti a ajutat pe curutii razvratiti din Ungaria si Transilvania – adapostindu-i în principat si asigurîndu-se, pe cît a putut, aprovizionarea, cu asentimentul otomanilor -, dar în acelasi timp si-a continuat în taina, raporturile cu Viena, informînd pe imperiali asupra situatiei de la Poarta si tinîndu-i la curent cu intentiile turcilor.23 Prudenta voievodului muntean s-a aratat si de data aceasta inspirata, întrucît înabusirea rascoalei curutilor de catre austrieci în 1711 le-a oferit acestora posibilitatea de a-si pregati riposta împotriva otomanilor.

Concomitent, Brâncoveanu, decorat de tar înca de la 21 august 1700 cu crucea de cavaler al ordinului Sf. Andrei,24 a întretinut legaturi cu Petru I si cancelarii Feodor Alekseevici Golovkin si Gavriil Ivanovici Golovkin, printr-o intensa corespondenta si schimb de emisari, furnizînd informatii pretioase si ambasadorului Piotr Andreievici Tolstoi la Constantinopol,25 dar inactivitatea Rusiei în problemele sud-estului european i-a încurajat prea putin sperantele.

În schimb partida Cantacuzinilor, dornica de a-si împlini aspiratiile de dominare completa a Tarii Românesti, milita pentru o apropiere cît mai deschisa fata de Rusia, mai ales dupa încheierea aliantei între Rákóczi si Petru I prin mijlocirea lui David Corbea, ramas în slujba tarului. Cantacuzinii întretineau relatii separate cu Petru si demnitarii sai, ducînd o politica din ce în ce mai independenta fata de aceea oficiala preconizata de domnul tarii.

Conflictul deschis de Brâncoveanu prin înlaturarea lui Mihai Cantacuzino din dregatoria de mare spatar la 1706 si aplanat aparent – prin mediatia tarului – în urma careia a fost acceptat în aceasta dregatorie, nepotul celui înlocuit, Toma Cantacuzino, alaturi de verii sai Serban si Stefan ocupînd respectiv locurile de mare vornic s i mare postelnic în sfatul domnesc, n-a încetat, însa, sa se adînceasca.26 Stolnicul Constantin si fratele sau Mihai au început, pe ascuns, sa unelteasca împotriva lui Brâncoveanu chiar din august 1708, cînd au încercat prin intermediul lui Mihály Rhédey, solul principelui Francisc al II-lea Rákóczi (conducatorul razvratitilor curuti) la Poarta, al lui Ibrahim, pasa de Belgrad si al lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, marele sfetnic de taina, sa ridice pîri imputînd domnului birurile grele impuse tarii, stapînirea sa „tiranica” si nerespectarea unor privilegii ale boierimii.

Atitudinea Cantacuzinilor s-a dovedit si mai dusmanoasa cînd, la 9 iulie 1709, au trimis chiar un emisar la Rákóczi cu un memoriu în 14 puncte, denigrînd pe Brâncoveanu, învinuit a fi partizan al austriecilor, a-si fi depus banii în ascuns la Venetia, a fi înselat buna credinta a tarului s.a.; stolnicul si fostul spatar cereau sprijin la Poarta pentru înlaturarea domnului si înlocuirea sa printr-un membru al familiei lor. Aceste prime urzeli ale ambitiosilor boieri nu s-au finalizat deoarece Rákóczi a refuzat sa se amestece în criza politica ivita în principatul muntean, care a evoluat în forme s i mai grave odata cu reactivarea „problemei orientale.”

Într-adevar, victoria tarului asupra suedezilor la Poltava (27 iunie/ 8 iulie 1709) a precipitat lucrurile, insuflînd noi sperante de eliberare popoarelor din Balcani, dar îndemnînd totodata pe turci, instigati de Carol al XII-lea, regele Suediei, refugiat la Bender, sa se pregateasca de razboi. Cu acest prilej s-a afirmat, în trecut, în istoriografia româna, dupa unele aluzii vagi si neconcludente ale cronicarului Neculce,28 ca Brâncoveanu ar fi încheiat chiar din 1709 o alianta secreta cu Petru I promitîndu-i asistenta militara si provizii în cazul unei interventii cu ostirile sale în Moldova si Tara Româneasca, dar stirea nu este confirmata de nici un izvor contemporan.29 Izbucnirea razboiului ruso-turc la 9/20 noiembrie 1710 l-a plasat pe Brâncoveanu într-o situatie ingrata, cu atît mai mult cu cît numirea de catre Poarta a lui imitrie Cantemir în domnia Moldovei (14/25 noiembrie 1710), iar mai tîrziu, trecerea acestuia de partea tarului, l-au descumpanit cu totul. Stînjenit vizibil de expeditia marelui vizir Mehmed Baltagi, îndreptîndu-se cu ostirile spre Moldova, unde intrasera trupele lui Petru I, si influentat, poate, si de moderatia aratata de Imperiul habsburgic, ce n-a voit sa se amestece în conflict, Brâncoveanu s-a limitat sa trimita la Iasi în mai 1711 într-o misiune exploratorie pe Gheorghe Castriotul, sub pretextul medierii unei paci între adversari, dar în realitate spre a sonda intentiile tarului.

Domnul a asteptat însa zadarnic un raspuns de la rusi – iritati de aparenta sa inactiune – s i s-a gasit în cea mai mare incertitudine cu ostirea adunata în tabara de la Urlati, în speranta sosirii trupelor lui Petru spre a li se alatura daca acestea vor dobîndi izbînda împotriva turcilor si-i vor opri sa treaca Dunarea.

În pofida atîtor dificultati, partida Cantacuzinilor s-a declarat pentru o colaborare militara fatisa cu rusii, iar marele spatar Toma Cantacuzino, în fruntea unui steag de calareti munteni, a dezertat din tabara domnului si s-a alaturat mai tîrziu trupelor generalului Karl Ewald von Rönne care au asediat si apoi au cucerit Braila (14/25 iulie 1711).32 Aceasta victorie s-a dovedit zadarnica, în urma capitularii ostirii tarului la Stanilesti cu cîteva zile mai înainte si a încheierii precipitate a pacii cu turcii (11/23 iulie 1711).

Dupa fuga spatarului Toma, grav compromis în fata Portii si fara nici un sprijin de nicaieri, Brâncoveanu s-a vazut obligat sa trimita marelui vizir Mehmed Baltagi toate proviziile cumparate cu aurul rusilor si sa restituie lui Petru banii înaintati în acest scop. El a trebuit sa îndure totodata si blamul detractorilor contemporani care l-au acuzat de esecul campaniei lui Petru. De fapt, dupa cum rezulta neîndoielnic din analiza impartiala a izvoarelor, expeditia din Moldova, improvizata în conditiile în care atentia rusilor si principalele lor forte armate eram concentrate în provinciile baltice si în Polonia împotriva suedezilor, nu a constituit decît un episod subsidiar al razboiului nordic, putin glorios pentru renumele lui Petru cel Mare.

Ultimii ani de domnie ai bui Brâncoveanu s-au desfas urat mai mult ca oricînd sub semnul incertitudinilor. El a încercat, în pofida neîntelegerilor si racirii intervenite dupa esecul campaniei lui Petru I sa asigure pe rusi de prietenia sa, continuînd sa trimita în taina scrisori demnitarilor tarului si în special guvernatorului Kievului, Dmitri Mihailovici Golîtin, pe care i-a tinut la curent cu desfasurarea complicatelor negocieri de la Constantinopol din anii 1712-1713 purtate de emisarii Piotr Pavlovici Safirov, vicecancelar si consilier intim, si Mihail Borisovici Seremetev, general-maior, retinuti ca ostateci la Poarta pentru ratificarea tratatului de pace de la Prut, mereu tulburate de intrigile suedezilor si atitudinea belicoasa a unor dregatori ai Portii.36 Dupa îndelungi pertractari s i mediatia ambasadorilor englez si olandez la Constantinopol, Sir Robert Sutton s i Jakob Colyen, s-a ajuns la recunoas terea pacii de la Prut printr-un ultim tratat semnat de plenipotentiarii rusi si otomani la Adrianopol (5-16 iunie 1713).

Sperantele lui Brâncoveanu de a mai gasi un sprijin în Rusia, ca s i în aliata ei Polonia, s-au dovedit însa inutile. În aceeasi masura domnul Tarii Românesti a depus eforturi intense spre a-si reînnoi legaturile cu Viena, întretinînd corespondenta cu generalul conte Stephan de Stainville, cautînd sa-si extinda proprietatile din Transilvania prin cumparaturi, sporindu-si depozitele de bani la Brasov, încredintate cunoscutului sau om de afaceri Manu Apostol si obtinînd chiar de la împaratul Carol al VI-lea întarirea permisiunii de a se refugia cu întreaga familie în Transilvania, la caz de primejdie.39 Dar toate aceste initiative ale lui Brâncoveanu nu se mai încadrau într-o politica coerenta, constituind doar paliative s i încercari de supravietuire. Ruptura cu familia Cantacuzino era acum consumata, averile spatarului Toma si ale însotitorilor sai, fugiti si refugiati în Rusia, confiscate pentru ,,hainire”, iar stolnicul, fratii, fiii si nepotii sai tinuti de o parte si priviti cu toata neîncrederea de catre domn. Batrînul stolnic Constantin, traind mai mult retras la mosiile sale de la Afumati si Filipesti, scria chiar patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului la 10 noiembrie 1712 ca a ajuns „taran curat si mojic prost,” spre a putea dobîndi „ceva liniste” si a fugi ,,de acelea despre care filozoful Solon spune ca e mai bine ca omul sa nu priveasca, nici sa auda.”

De aceea, familia Cantacuzinilor a hotarît sa înlature cu orice pret pe Brâncoveanu din scaunul tarii si sa revina la putere. Urzelile s-au tesut de catre un cerc de dusmani foarte periculosi ai domnului, în afara stolnicului si a fratelui sau Mihai, asociindu-se complotului si ginerele acestuia din urma, Dumitrasco Racovita, spionînd toate miscarile lui Brâncoveanu în Transilvania si corespondenta cu imperialii si comunicîndu-le fratelui sau, Mihai Racovita, fostul domn al Moldovei, mazilit la Constantinopol.

Pîrile si denunturile s-au aglomerat la Poarta, Brâncoveanu fiind aratat ca tradator, întretinînd corespondenta secreta cu austriecii, rusii, polonii s i venetienii, ca jecmanitor al saracilor si al tarii, depunînd averi uriase la bancile din Venetia si în alte locuri, cu care spera sa se întretina dupa ce ar fi fugit cu familia în Transilvania unde poseda întinse proprietati, ca îndemnase pe Toma Cantacuzino sa treaca la rusi, ca batuse monede comemorative de aur pentru împlinirea a 25 de ani de domnie41 s.a. În acest timp Brâncoveanu facuse eforturi disperate sa asigure pe turci de credinta lui, se supusese tuturor cererilor banesti ale Portii, despagubise pe braileni pentru pagubele suferite în 1711, se achitase prompt de procurarea de salahori pentru lucru la cetatea Hotinului,42 dar în atitudinea înaltilor dregatori otomani intervenise o importanta schimbare.

Atîta timp cît turcii se stiusera slabi si siliti sa ramîna într-o expectativa prudenta fata de adversarii lor, ei tolerasera actiunile lui Brâncoveanu si încercarile sale de apropiere fata de marile puteri crestine, care le conveneau pîna la un punct, deoarece, în necesitatea de a se disculpa, domnul Tarii Românesti nu numai ca a varsat însemnate sume de bani dregatorilor Portii, dar fusese silit, cîteodata, sa le procure si unele informatii.

Dar dupa încheierea cu succes a campaniei din 1711, Poarta a adoptat o linie politica agresiva si revansarda, al carei exponent a devenit noul mare vizir Ali Damad pasa, ginerele sultanului Ahmed al III-lea, personaj crud si ambitios, urmarind nu numai recucerirea Moreii de la venetieni, dar si a teritoriilor pierdute prin pacea de la Karlowitz în urma ultimului razboi cu imperialii.

De aceea, spre atingerea acestor teluri, Poarta a devenit extrem de precauta cu principatele de la hotarele Imperiului otoman, mai ales dupa defectiunea lui Cantemir, nemaiîngaduind nici un fel de abatere domnilor tarilor române.

Cazul lui Brâncoveanu – dispunînd de însemnate avutii, bucurîndu-se de o influenta politica notorie si întretinînd relatii strînse cu puterile crestine – devenise prea flagrant spre a mai putea fi tolerat de turci si de aceea Poarta luînd drept valabile acuzatiile, cunoscute ei de multa vreme, aduse domnului de partida Cantacuzinilor si sustinatorii acestora, a procedat la mazilirea domnului la 24 martie 1714 prin trimiterea lui Mustafa aga capigi-basa cu o escorta 1a Bucuresti.

Brâncoveanu a fost arestat si dus cu întreaga familie la Constantinopol, dupa ce toate bunurile si averea descoperite în tara cifrîndu-se la 12.000 de galbeni si un imens tezaur – din vase de argint, scule, haine
scumpe si blanuri – i-au fost confiscate.

În locul sau, Poarta a numit în scaunul Tarii Românesti, pe spatarul Stefan Cantacuzino, fiul stolnicului, ca pret al tradarii. Totodata, spre a fi siguri ca Brâncoveanu nu va scapa cu viata, Cantacuzinii au trimis la Constantinopol pe rudele lor, banul Constantin Stirbei si logofatul Radu Dudescu, cu pîri s i daruri în bani catre vizir, spre a nu da dovada de clementa.

Aruncat în temnita de la Edi-kulé si stramutat apoi în cea de la Bostangi basa de lînga prima poarta a Seraiului, Brâncoveanu a fost supus torturilor spre a marturisi locurile unde si-a ascuns averile, depozitate de fapt în bani lichizi la Brasov si la Zecca Venetiei.

Dupa ce turcii au smuls de la Brâncoveanu si familia sa tot ce au putut afla, nefericitul domn împreuna cu cei patru fii si credinciosul sau sfetnic, clucerul Ianache Vacarescu, au fost decapitati la 15/26 august 1714 înaintea sultanului Ahmed al III-lea, a marelui vizir Ali pasa, a curtii imperiale si a ambasadorilor straini la Iali Kiosk, în apropierea Seraiului imperial, iar trupurile aruncate în mare; vaduvele celor ucisi s i cu unicul nepot de fin al defunctului domn, ramas în viata, au fost surghinuiti în Asia Mica.

Moartea cumplita a batrînului voievod a impresionat nu numai pe contemporani – fiind pe larg relatata în cuprinsul cronicilor românesti, în rapoartele diplomatilor straini acreditati la Constantinopol sau chiar în presa europeana a vremii -, dar a lasat urme chiar si în folclor, circulînd la cîtava vreme dupa tragicul eveniment balade si cîntece inspirate de pieirea napraznica a domnului si a fiilor sai.

Cu uciderea lui Brâncoveanu, a luat sfîrsit un capitol însemnat al istoriei Tarii Românesti. Personalitate marcanta a timpului sau, Constantin Brâncoveanu a stiut vreme de mai bine de un sfert de veac sa apere – îndeosebi prin arta diplomatiei ridicate la culmi neatinse pîna atunci – integritatea pamîntului stramosesc, sa lupte nu numai pentru independenta principatului muntean, dar si a provinciilor surori Moldova s i Transilvania cînd a putut, sa manevreze cu îndemînare si sa exploateze contradictiile dintre puterile rivale, imperiile otoman, habsburgic, tarist si Polonia pentru a salva neatîrnarea neamului.

Caderea lui s-a datorat nu atît tragicului si sfîsietorului conflict ce l-a opus Cantacuzinilor – nu mai putin iubitori de tara în optica lor si care au fost sacrificati la rîndul lor doi ani mai tîrziu -, cît mai ales dorintelor revansarde ale otomanilor, ce s-au ridicat, pentru ultima oara în secolul al XVIII-lea, într-o ultima s i sîngeroasa zvîcnire de rezistenta împotriva adversarilor lor imperiali si taristi, ce i-au dominat net de acum înainte.

Om politic si diplomat iscusit, protector generos al artelor si culturii si adevarat mecena pentru întregul Orient ortodox, Constantin Brâncoveanu a fost în masura sa asigure Tarii Românesti în timpul domniei sale, de aproape 26 de ani, o epoca de certa maretie.

ANUL BRANCOVEANU

anulbrancoveanu.ro

Paul Cernovodeanu: „Coordonatele politicii externe  a lui Constantin Brâncoveanu