ŢARA ROMÂNEASCĂ: formarea

BASARAB I

Pe la 1310, Basarab I, fiul unui anume Thocomerius (un voievod cu posibile origini cumane, după istoricul Neagu Djuvara[4]), avea să devină domnitor atestat al întregului teritoriu al Țării Românești. Basarab I a refuzat să mai plătească tribut Ungariei și s-a confruntat cu regele acesteia, Carol Robert de Anjou. Acesta din urmă a strâns o armată pentru a-l readuce pe voievod sub autoritatea sa.

Deși inițial Basarab s-a retras din cetatea de scaun, el a strâns o oaste și l-a surprins pe regele maghiar la întoarcerea acestuia în țară, între 9 – 12 noiembrie 1330, la Posada, distrugându-i aproape total armata, însuși regele scăpând după ce și-a schimbat hainele cu unul din supușii săi. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, fiind numit Mare Voievod și Domn.

Bătălia de la Posada a constituit războiul de independență a Țării Românești.

În următorii ani, Basarab și succesorii săi și-au extins autoritatea și asupra teritoriului dinspre părțile tătărești adică sudul-estul Moldovei de mai târziu și nordul Deltei Dunării cu garnizoana Chilia (teritoriu ce a căpătat din această cauză numele de Basarabia), precum și asupra părții extracarpatice a banatului de Severin. În aceeași perioadă, navigatorii și negustorii genovezi întemeiază mai multe scale (contoare) la Dunăre și în Marea Neagră: printre ele, două sunt pe teritoriul Țării Românești: San-Giorgio (azi Giurgiu) și Licostomo (azi Periprava).

Negru Vodă 

Partea inițială a Letopisețului cantacuzinesc, o cronică datată cel mai devreme pe la 1568 (deci la peste 200 de ani de la evenimente) relatează că Țara Românească a fost fondată de un anume Radu Negru, voievod din Transilvania care ar fi „descălecat” împreună cu mai mulți cnezi și ar fi devenit domn al Țării Românești. Alte izvoare istorice nu atestă niciun domnitor cu acest nume și nici vreun cneaz sau voievod ardelean care ar fi devenit domn al Țării Românești, astfel că această relatare este considerată în general a fi o legendă.

Legenda are însă și baze reale, în aceea că, în anul 1301, în Regatul Ungariei s-a stins dinastia arpadiană. Regii maghiari arpadieni fuseseră toleranți cu românii din Transilvania cucerită, lăsându-i în general să se organizeze singuri, în ciuda diplomei papale din 1204 (de după cruciada a patra; act care a definitivat Marea Schismă), în care „schismaticii” (ortodocșii) erau declarați eretici și supuși persecuțiilor.

Regii angevini, începând chiar cu Carol Robert, dar culminând ulterior cu Ludovic I, au luat însă mult mai în serios rolul conferit Ungariei de Sfântul Scaun, acela de „regat apostolic”, cu misiunea de a răspândi catolicismul.

Românii, deși majoritari în Transilvania, erau răspândiți în tot teritoriul acelui voievodat și nu au reușit să-și formeze o stare (în sensul de pătură privilegiată participantă la conducerea țării) cu o bază teritorială compactă și clar definită, ci au rezistat presiunilor în țările lor — Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Zarandului etc.

Unii dintre ei au ales calea pribegiei, astfel mai mulți cnezi făgărășeni, în frunte cu voievozii lor, au hotărât la începutul secolului al XIV-lea să emigreze la sud de Carpați, consolidând voievodatele românești deja separate de țaratul bulgar aflat în declin, formațiuni statale în care au fost în poziția de a impune o politică mai independentă față de regii Ungariei.

ANUL BRANCOVEANU

anulbrancoveanu.ro

ŢARA ROMÂNEASCĂ: formarea